Dramele copiilor seropozitivi abandonați de părinți în spital. „Casa Speranţa”, unica șansă

La ora actuală, numărul beneficiarilor centrului „Casa Speranţa” de pe strada Prelungirea Liliacului nr. 12, devenit de peste trei decenii „acasă” pentru copiii seropozitivi din municipiul Constanţa, a mai scăzut, comparativ cu anii anteriori. Doar şapte copii și trei adulți trăiesc drama de a fi infectaţi cu virusul HIV, dar, cu toate acestea sunt fericiți, zâmbitori, plini de speranţă și încearcă să ducă un trai cât se poate de normal. Ajutaţi de personalul inimos al „Casei Speranța”, dar mai ales de tratamentele moderne, ei pot duce, astăzi, o viaţă normală, întrucât, la ora actuală, infecţia cu HIV a ajuns o boală cronică și se tratează cu câteva medicamente pe zi.

Aşezământul la care facem referire a fost fondat în luna ianuarie 1991, de către o comunitate monastică din Statele Unite ale Americii, cu sprijin din partea autorităților locale și a unui grup de persoane inimoase din județul Constanța. De atunci, în acest spaţiu s-au perindat, în cele peste trei decenii de activitate, 96 de copii, pentru care această clădire a reprezentat, ani la rând, „acasă”. Pentru toţi aceşti copii şi tineri abandonați, cu infecție HIV/SIDA, din județul nostru, viaţa a debutat, să zicem, cu stângul, dar au învăţat, încet-încet, să se redreseze şi să se ridice, ori de câte ori viaţa le-a pus piedici.

Potrivit directorului instituției, Elena Cișmașu, din 1992, de când a ajuns în cadrul instituţiei, au crescut 96 de copii, iar 12 dintre ei au fost adoptaţi în SUA. Mulţi dintre ei sunt acum adulţi şi au proprii lor copii, dar vin să-şi vadă „mama”, ori de câte ori au ocazia. Vestea bună este că, în prezent, ei pot trăi până la adânci bătrâneţi, dar numai dacă au grijă de ei şi au un ritm de viaţă normal şi îşi iau tratamentele la timp.

Deşi au trecut atât de mulţi ani de la înfiinţarea „Casei Speranţa”, Elena Cişmaşu îşi aduce aminte de toţi micuţii care le-au trecut pragul. Şi, da, spune că nu a fost deloc uşor, în anii '90, să păzească 30 de copii cu lumânarea, în condiţiile în care peste tot se auzeau strigăte de durere: «Mami, nu vreau să mor!».

„În 1991, eram încă în concediu de creştere a copilului, dar înainte de asta, lucrasem la Apele Române. Aşa că, având nevoie de un loc de muncă, dar şi pentru că postul mi se restructurase, am acceptat să lucrez aici, mai ales că mie mi-au plăcut dintotdeauna copiii. Totuşi, vreau să vă spun că, în anii '90, a fost extrem de greu, pentru că nici măcar nu aveam terapii pentru ei. Drept urmare, în casa noastră au murit 30 de copii. La primul deces a fost cumplit, şi la al doilea, la al treilea, până când preşedintele fundaţiei a constatat că noi, angajaţii, intrăm în depresie. Spuneam mereu: «Doamne, dar nu au făcut nimic. Nu sunt vinovaţi cu nimic». Din nefericire, lipsa tratamentului a dus la multe decese. Acum, avem terapii, iar dacă există doar diagnostic de HIV, acesta este ţinut cu ajutorul terapiilor moderne. Avem şi două tinere, de peste 30 de ani în centru, care, în afară de HIV, au şi hepatită. Una dintre ele se află în centru încă de la înfiinţarea acestuia, din anul 1991. La momentul respectiv avea trei ani, iar în toamnă, va împlini 37 de ani. Oricum, majoritatea părinţilor şi-au abandonat copiii bolnavi, în perioada aceea, pentru că, probabil, nu ştiau cum să managerieze situaţia cu un copil infectat. Fata pe care o avem în centru de la înfiinţarea acestuia a fost internată în spital şi abandonată acolo. Ulterior, am încercat să luăm legătura cu mama ei, dar şi ea se confruntă cu probleme medicale destul de grave, deci nu era în măsură s-o îngrijească, mai ales având în vedere şi situaţia familiei. Cu toate că mai are doi fraţi, nici ei nu au vrut să se ocupe de ea, susţinând că trebuie să îşi îngrijească mama. Din păcate, tânăra noastră nu poate lucra, pentru că are şi alte probleme. Între timp, ea a urmat cursurile unei şcoli speciale, are zece clase, dar o implicăm, la fel ca şi pe celelalte două tinere adulte, în activităţile casei. În ceea ce-i priveşte pe cei mici, povestea lor e cam aceeaşi. Abandonaţi, majoritatea, de la naştere. Avem un singur băieţel care a trăit în primii ani de viaţă lângă mama sa, dar aceasta a decedat, iar tatăl nu l-a vrut şi, atunci, s-a găsit această alternativă. Acum are opt ani, dar a fost abandonat la cinci ani. Pentru el, situaţia a fost cu adevărat traumatizantă, pentru că el a avut o mămică. Oricum, trauma abandonului nu va pleca niciodată din mintea lor. Asta e clar. Casa de copii nu e, totuşi, acasă. Ei nu sunt lângă mamă, lângă tată, lângă fraţi sau surori", a declarat directorul de la „Casa Speranţa”.

În final, facem apel la constănţenii cu suflet mare, pentru că centrul ar avea nevoie de reabilitarea locului de joacă, dar din lipsă de fonduri nu se poate angrena la o asemenea investiție.