Cronică de peste Atlantic (XX)

Foileton de Gabriela S.

Noi alegem o carieră sau ne alege ea pe noi?
Astăzi, la birou, urmăream evoluția pieței bancare din această săptămână, care, în sfârșit, a început să răspundă la rugămințile fierbinți ale investitorilor; Dow Jones Industrial Average este la un milimetru depărtare de $11,000, un lucru fenomenal. Un gând mi-a fulgerat prin minte, de nicăieri: oare de ce sunt într-un birou, în Chicago, într-o bancă, supervizând investițiile conturilor de trust ale clienților în timp ce, de fapt, aș fi preferat să fiu undeva departe, în munți, într-o cabană, fără ca nimeni să-mi tulbure gândurile, doar cu un opaiț, un stilou, o călimară cu cerneală albastră și multe coli albe de hârtie? Un american mi-ar răspunde la această întrebare cu o altă întrebare: "Are you that confused about life?" ("Ești chiar atât de rătăcită în această viață?")
Rutina de zi cu zi mi-a devenit prietenă și parteneră după atâta timp în aceeași profesie. Îmi este atât de ușor, încât termin în numai câteva ore ceea ce alții fac într-o zi întreagă de muncă, iar apoi sunt pe net restul zilei. Sunt și zile dominate de stres și probleme lunare care trebuie rezolvate… ieri, dar, în general, simt că nu am ocazia să-mi pun în valoare potențialul maxim, irosindu-mă în banal. În astfel de zile, mintea-mi deviază de pe axa business și începe a colinda printre rafturile prăfuite ale filozofiei vieții.
De ce oare am ales să fac o facultate în finanțe? Pe lângă faptul că îmi asigura independența financiară față de părinți și urma să mă pună pe propriile picioare în viitor, trebuia să fie ceva care să urmeze profilului de mate-fizică din liceul de la Eforie Sud; sau poate alegerea a fost făcută mai devreme, undeva în școala primară, sau mai înainte...
Tatei, ca oricărui părinte, îi făcea o plăcere enormă să își vadă progeniturile, cele trei fete, ca învață bine și au studii înalte, ceea ce lui viața i-a refuzat. El nu își putuse finaliza studiile superioare deoarece bunicul făcuse parte din fosta burghezie, iar familia a fost marginalizată de comuniști, când au venit la putere.
Pentru tata, un 10 la matematică valora de un milion de ori mai mult decât 10 pe linie la tot restul materiilor. Mai toate sâmbetele și duminicile din timpul liceului mi le petreceam la meditații, cu soția verișorului meu, care absolvise facultatea de matematică în București. Mi-au fost inoculate până în măduva oaselor ecuații și terorii pe care, la un moment dat, le învățam mecanic. Le uram cu pasiune, de vreme ce prietenii mei și colegii de aceeași vârstă își petreceau fiecare weekend pe plajă sau jucând biliard în baruri.
Nu am înțeles cât de bine mi-au prins acele sacrificii până când, înainte să încep cursurile la Loyola University Chicago, a trebuit să dau un placement test la matematică (test de plasare într-un nivel de cunoștințe) după care, în urma rezultatului, am luat numai un curs de matematică, în comparație cu restul studenților care, în general, trebuiau să ia cinci cursuri. Am avut astfel șansa să-mi umplu restul cursurilor opționale cu literatură, filozofie și istorie.
Poate că milităria tatei când eram copil a funcționat asupra mea mai bine decât se aștepta chiar el. Când venea acasă după o zi lungă și grea la serviciu, mă punea să repet tabla înmulțirii și să-i rezolv câteva probleme pe care mi le alegea dintr-o culegere veche de matematică, de Gheba, pe care o folosise în urmă cu zece ani ca să le tortureze și pe surorile mele mai mari.
Mă întreb acum dacă am urmat finanțele și cariera în piața bancară și de investiții datorită dictaturii tatei sau pentru că m-a atras perspectiva independenței financiare.
Va urma
(Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de week-end și de luni ale ziarului "Cuget Liber")