"Pescărușul" - un eșec jenant semnat Ioan Cărmăzan - Dana Dumitrescu-Zgabercea

Din păcate, destinul postum al marilor dramaturgi presupune și eșecuri ca acela petrecut în acest week-end pe scena Teatrului de Stat din Constanța. Toată dragostea mea pentru textele lui Cehov a fost întinată de o montare absolut jenantă a "Pescărușului".
Succesele relative din palmaresul regizorului Ioan Cărmăzan - pe care nu le voi menționa - fac și mai penibil eșecul de la Constanța. Asta în condițiile în care a beneficiat de un onorariu… substanțial probabil, de un asistent de regie, dar și de un "personal assistant"- orice o însemna asta…
Decorul este urât și plat - pereți gri care îngustează o scenă și așa mică, în fund niște, bănuiesc, geamuri de verandă care seamănă cu un planiglob, multe scaune și mese vopsite într-un roșu aprins (poate, pentru a folosi și la viitoare adunări pesediste care se vor petrece tot în sala Fantasio) -, costumele sunt neinspirate, iar regia pare gândită în grabă, ca pentru un teatru de provincie.

"Marea actriță"
Repertoriul Teatrului de Stat îmi dă tot mai mult impresia că ar fi alcătuit în scopul de a oferi soției domnului Zgabercea ocazia de a-și trece roluri importante în curriculum vitae, pentru ca, peste ani, să se poată spune despre ea că este o mare actriță. Nelipsită din distribuția oricărei noi montări, Dana Dumitrescu este, iată, și asistent de regie, dar nu cred că asta a fost principala sa contribuție la eșecul acestei premiere, ci poate doar un pretext pentru a fi plătită mai bine decât restul actorilor.
În rolul Irinei Nikolaevna Trepleva, actriță egocentrică și mamă nepăsătoare față de fiul ei, Dana Dumitrescu trebuia să fie frivola care cucerește în pofida lipsei sale de caracter, care subjugă, aruncă o plasă de farmece peste toți cei din jurul său și trezește în restul personajelor dorința de a o iubi, de a-i căuta părțile bune pentru a-și justifica dragostea instinctivă. Reușeș-te să fie foarte vulgară, să exhibe răutate și limitare, nu găsește nuanțe pentru a contura relația cu fiul său, fiind când plină de ură, când neverosimil duioasă. Actrița pare să golească de emoție textul cehovian, care pe asta își întemeiază existența. Este, fără excepție, insensibilă și smucită, până și legănarea pe un banal șezlong, într-o scenă liniștită, transformându-se într-o zgâlțâire enervantă.

PoveȘTIRISTUL
Iar fratele său din viața reală - cumnatul, deci, al domnului Cristian Zgabercea -, Adrian Dumitrescu este cel mai prost actor din spectacol. Distribuit în rolul Trigorin - scriitorul mai tânăr care concubinează cu Irina Nicolaevna - acest Dumitrescu nu este capabil să rostească credibil nici măcar o replică monosilabică. Cea mai semnificativă gafă a fost când, scoțând carnețelul și creionul, a comunicat publicului că a găsit un subiect bun pentru o "poveȘTIRE"!!! Corect!, i-aș spune, cunoscându-i ocupația de bază, de prezentator de știri la TV Neptun. Du-te și caută poveȘTIRI, dar scutește-ne de prezența pe scenă, unde nu ai ce căuta!

Să se termine, să plecăm acasă…
Bogdan Bucătaru intră bine (poate cu o exagerare în final, când suferă cu zgomote fornăitoare), în rolul lui Konstantin Gavrilovici Treplev, fiul talentat al Irinei Nicolaevna, având și aspectul tânărului scriitor rus - blond, slab, osos și cu o figură chinuită.
Din restul distribuției se remarcă Laura Iordan, în rolul Mașei, fiica administratorului moșiei, care bântuie pe scenă și în afara ei, purtându-și cu tragism nefericirea de a fi îndrăgostită fără speranță de Kostea. Lucian Iancu se simte ca la el acasă în piesele rusești, deci creează un personaj frumos din medicul Evgheni Sergheevici Dorn, acel personaj care traduce publicului multe dintre sentimentele și relațiile de pe scenă. Moșierul scăpătat, fost judecător, Piotr Nikolaevici Sorin, fratele Irinei Nikolaevna, jucat de Mihai Sorin Vasilescu, este și el o apariție credibilă, poate prea ștearsă, dar toți au jucat la minima rezistență, parcă grăbiți să termine, să treacă prin puținele aplauze de complezență și să ajungă acasă.
Maria Lupu, în rolul Polinei Andreevna (îndrăgostită și posesivă față de doctorul Dorn), dovedește din nou că este o actriță bună, care și-a neglijat prea multă vreme talentul. Eugen Mazilu (Șamraev, administratorul moșiei, soțul încornorat și cam neghiob al Polinei) are sclipiri comice, dar nu mai este actorul care a fost și nu mă pot împiedica să fac comparația, de câte ori îl văd pe scenă. Cosmin Mihale, jucând pe învățătorul Medvedenko, cel care o ia de nevastă pe nefericita Mașa, nu are talentul care poate impune atenției publicului chiar și un personaj tragic secundar.

Tamara Roman - un debut frumos
Am lăsat-o la urmă pe tânăra Tamara Roman, care a fost revelația acestui spectacol, în rolul Zarecinaia - fiica unui moșier din vecinătate, distribuită de Konstantin Gavrilovici în prima lui piesă de teatru, cu un singur personaj. Urmărită de dragostea obsesivă a lui Kostea, ea fuge de acasă pentru a deveni actriță și îl alege pe nevrednicul, dar celebrul Trigorin. Acesta din urmă îi distruge destinul și, din slăbiciune, se întoarce la Irina Nikolaevna, cea care știe să-i exalte vanitatea. Zarecinaia este pescărușul ucis de un glonț tras la întâmplare. Același glonț rătăcit îl ucide și pe Kostea, finalul piesei, jucat între cele două victime ale iubirii, recuperând la capitolul emoție.
Am încercat să refac aici, implicit, plasa complexelor impulsuri și iubiri ale personajelor, care se urmăresc unul pe altul fără a se regăsi - Mașa pe Kostea, Kostea pe Zarecinaia, Zarecinaia pe Trigorin, Trigorin pe Irina Nikolaevna, Polina Andreevna pe Dorn, Dorn pe Zarecinaia, Medvedenko pe Mașa -, o risipă de emoții consumate tragic și cathartic - pentru a arăta motivele care fac din textul cehovian o capodoperă a dramaturgiei universale ce nu ar fi meritat tratamentul aplatizant de care a avut parte pe scena Teatrului de Stat din Constanța. Eu zic să nu se mai joace, e păcat…