Copil supărat pe părinții lui

În locul unei vorbe bune, al unei urechi atente la nedumerire sau durere, al unei mângâieri, mulți copii primesc din partea propriilor părinți porții nelimitate de dezinteres, lecții de violență, fiind chiar victimele patimilor acestora. Potrivit specialiștilor, toate acestea favorizează dependența de computer, refugiul în droguri, alcool, violență, plăceri ușoare, ură față de viață și valorile ei.

Ignorați sau îndepărtați de propriii părinți, lipsiți de un model puternic (mai ales al tatălui), din ce în ce mai mulți adolescenți se simt nefericiți, nesiguri, împinși să trăiască altfel decât și-ar fi dorit, fără valori care să-i ghideze spre o țintă clară. Ei sunt siguri că nimănui nu le pasă de ei, iar violența din mediul în care s-au format îi scot din viața familiei, având ca rezultat o identitate personală confuză.

Pentru a face față unei situații de acest gen, în care se zbate de ani buni și, mai ales, cu speranța că, prin publicarea poveștii sale în această pagină a ziarului nostru, coșmarul său ar putea lua sfârșit, adolescentul Gheorghe C., elev la o școală din județul Constanța, în vârstă de 14 ani, ne-a cerut "permisiunea" să-i publicăm povestea. O vom reda ad-literam, în rândurile de mai jos.

Și copiii au probleme

"Vreau tare mult să se știe că nu numai oamenii mari au probleme, ci și noi, copiii. La televizor se vorbește de multe ori despre urmările pe care le lasă stresul la oamenii care au tot felul de necazuri. Oamenii mari se plâng de sărăcie, de munca prost plătită, de scumpirea alimentelor, a întreținerii. Numai noi, cei mici, nu avem voie să ne plângem de nimic. Aș vrea să vorbesc mai mult despre mine. Părinții mei o țin tot într-o ceartă, dimineața când pleacă la muncă fac scandal, seara la fel. Eu, cel (eu cred că nu sunt prea mic, la 14 ani), sunt obligat să suport tot ce fac ei. Care, de nenumărate ori, duce la bătăi, vorbe urâte, țipete și azvârlituri de oale… Nu de puține ori am fost nevoit să mă închid în dormitor și să plâng în fața computerului, primit cadou de la nașii mei, cărora vreau să le mulțumesc încă o dată (el este adevăratul meu prieten), fără ca părinții mei să se gândescă la mine. De ce oare părinții nu-și dau seama cât de mult rău ne fac atunci când se ceartă?

Zilele trecute, când erau mai liniștiți, i-am întrebat dacă mă iubesc și dacă au vrut ca eu să mă nasc. Știți ce mi-a răspuns tata? "Uite la el, mucosul, ce s-a gândit să mă întrebe!", apoi mi-a spus să-mi văd de treabă și să nu-l mai enervez. Mama mi-a spus încet că tata are dreptate și să nu mă mai iau de el, că n-am dreptul ăsta. Cine crede că noi, copiii, nu avem dreptul să ne spunem părerea, chiar dacă trăim din banii și munca părinților? Nu vreau să fac o revoltă din asta, însă părinții sunt cei care se cred neînțeleși, cei care nu fac față situației materiale, cei care nu au suficienți bani pentru a-și educa copiii și a-i da mai departe la școli. Eu nu le-am cerut niciodată părinților mai mult decât au putut să-mi dea, i-am înțeles mereu că nu au bani să mă trimită în tabere școlare. Ce nu pot înțelege este că nu-și dau seama că am nevoie doar de liniște.

Aș vrea să le spun că nu mai sunt în stare să-mi fac lecțiile ca înainte. De multe ori, îmi spun în gând că mi-ar fi plăcut să mă nasc într-o altă familie… Poate că sunt doar supărat acum, supărat pe tata, care, în loc să se ocupe de mine, bea tot mai mult. Supărat sunt și pe mama, care putea ca măcar ea să fie altfel, poate să mă ducă la țară, la bunici, ca să-mi fie mai bine. Dar ea îi ține mereu partea tatei și se plâng amândoi că nu le ajung banii. Știu că viața și viitorul meu depind de ei, dar, dacă nu se schimbă, se va alege praful de tot. Vreau să-și facă timp să-mi spună ce s-a întâmplat cu copilăria mea, chiar dacă necazurile lor nu se mai termină?"

Au existat și momente când a vrut să-i reclame undeva, poate la Poliție, dar a ales această formă de protest față de atitudinea părinților săi, sperând că vor învăța ceva din ea, măcar în al doisprezecelea ceas.