Cronică de peste Atlantic (VI)

Foileton de Gabriela S.

Imagini invalide

Uneori ne alegem viitorul fără să ne întrebăm de ce anume o facem și fără să încercăm să explorăm sau să punem în balanță alte opțiuni, de teama feroce a necunoscutului, a eșecului.

Asemeni ecuațiilor false, care nu au sens, dar au formă înșelătoare pentru necunoscătorii în domeniu, așa ni se dezvăluie propria viață la un moment dat. În acel moment, facem un pas înapoi, ieșind din penumbra propriilor iluzii, încercând să ne privim obiectiv, negând tot ce am greșit și punându-ne acele întrebări inevitabile pe care le-am ocolit ani la rând.

Acum cinci ani de zile am făcut și eu acest pas, nefast la început, dar care, în timp, s-a dovedit a fi cel mai potrivit pas pe care l-am făcut în viața mea. Eram doar o copilă, într-un sens, chinuită de întrebări și cu o inimă pe care abia o țineam adunată într-o batistă, în fărâmițe mici, micuțe și cu unele prăpădite deja pentru totdeauna.

Îi promisesem tatei că mă voi întoarce acasă într-o bună zi. El a încercat a mă convinge să vin imediat după ce termin facultatea. Însă, realist vorbind, nu aveam cum, pentru că vroiam să acumulez câțiva ani de experiență în domeniul financiar, ca să mă pot întoarce acasă și să-mi pot construi acel viitor, cât de cât solid, pe cont propriu, așa cum mi-l doream.

Despărțirea de dragostea mea care mă luase de lângă casă, chiar dacă-i dăduse cuvântul mamei în drum spre aeroport că va avea grijă de mine, în orice condiții, mă adusese într-o stare de confuzie și durere greu de definit. Dacă mă întorceam acasă în acel moment, când lumea se prăbușea în mintea mea, deși părinții m-ar fi primit cu brațele deschise, mai devreme sau mai târziu ar fi trebuit să le înfrunt și reproșurile că nu am ascultat de ei atunci când mi-au spus să nu plec departe.

În același timp, mă bântuia un dor nebun de Constanța mea natală, de talazul spumegând al Mării Negre, ce mi-a legănat anii copilăriei fericite, de străzile pava-te cu pietriș, unde mă jucam cu prietenii de aceeași vârstă, de corcodușii, cireșii, nucii și merii din gradină, de verile nesfârșite petrecute pe plaja de la Eforie Sud, de zâmbetul angelic al mamei sau mustrările aspre, dar înțelepte ale tatei.

Deși eram înconjurată de zgârie norii din Chicago, gândul îmi fugea nebun pe cărarea de pământ bătătorit până la malul neamenajat al mării dintre Eforie Sud și Costinești, pe unde colindasem, fără griji, împreună cu colegii de clasă. Briza călduță a mării și macii roșii din lanurile de grâu de pe câmpul Dobrogei mă chemau acasă.

Am început să reconstruiesc, inconștient, imaginea copilăriei minunate, pierdute în negura timpului. În fond ... ce imagine încercam să-mi pictez despre mine însămi? Și, în special, de ce și pentru cine?

Aceste amintiri frumoase, păstrate ca icoane sufletești, mi-au dat forța necesară pentru a găsi un nou serviciu, pentru a lupta mai departe.

Înapoi spre cuib. Cândva, într-o zi…

Doi ani în public accounting (contabilitatea publică) în America, domeniu în care nu ai o viață, își pun o amprentă prețioasă pe CV-ul tău; îți deschid ușile oricărei companii, ca să poți lucra în finanțe, audit, contabilitate sau investiții.

Agentul de recrutare prin care încercam să-mi găsesc o companie cu o locație în România, una dintre condițiile pe care le menționasem, mă sună fericit într-o zi și mă anunță că mi-a găsit ce-mi căutam: Andrew Corporation, o companie internațională care doar ce deschisese o locație în Ro-mânia, avea nevoie de cineva cu nivelul meu de experiență și care să vorbească românește. M-am îmbarcat la bordul departamentului de audit intern al acestei companii în numai câteva zile după acest telefon.

Am avut o mare dezamăgire, în sensul că la numai șase luni după ce am început să lucrez pentru ei și-au închis locația din România din cauza creșterii costurilor de producție, România urmând să intre în Uniunea Europeană. Dar, pentru un an de zile, am călătorit în jurul globului, vizitând locuri minunate în week-end-urile când nu lucram. Am fost în China (Shanghai și Beijing), Japonia (Tokyo) și Brazilia (Sao Paolo). Apoi Mexic, Canada, Scoția, Anglia, Franța, Germania, Olanda și Italia.

Dorul de casă nu mi l-am alinat prin aceste călătorii nesfârșite pentru un an întreg, în care am petrecut probabil mai puțin de o lună în Chicago, dar am găsit câteva răspunsuri la alte întrebări care mă rodeau pe dinăuntru, ca o armată de șoricei flămânzi la un sac de porumb în iarnă.

Poate că nu era încă timpul să fug înapoi la poalele mamei și să mă ascund de propriile greșeli și responsabilități. Vroiam să mă întorc acasă, însă faptul că Andrew Corporation și-a închis porțile în România a fost ca un semn că nu era timpul oportun încă.

Părinții, deși le era dor de mine, m-ar fi vrut fericită, mulțumită și împlinită în același timp. Aveam încă idealuri de realizat înainte să mă retrag în liniștea și pacea cuibului unde m-am născut, împletit din coroana gălbuie a spicului de grâu copt de iulie, înmiresmat cu aroma și dulceața mustului roșu din vița de vie a tatei, scăldat în apa învolburată a Mării Negre și purtat pe aripile larg deschise în vânt ale pescărușilor. Încă nu... Nu acum, cândva, într-o zi…

Înainte sau doar o iluzie?

Indexurile pieței Dow Jones (media bursei companiilor industriale) and Nasdaq (media bursei companiilor de tehnologie) au fost în regres material săptămâna trecută. Optimismul investitorilor a luat-o spre stânga și spre sud (jos/negativ), cum se spune aici, împins de numărul șomerilor în creștere, deficitul împrumuturilor naționale aici cât și cele din Europa (Spania, Portugalia și Grecia), mai înalte ca oricând, plus neînțelegeri cu China, legate de cenzurarea nivelului de informații pe internet, într-una dintre cele mai avansate și comuniste țări din lume.

Economia globală este, efectiv, un lanț format de toate țările lumii, susținut la capete de cele mai dezvoltate dintre ele și continuându-se cu toate celelalte. Dacă una dintre aceste țări are probleme economice grave, este de ajuns ca să le tragă și pe celelalte, mai devreme sau mai târziu, în aceeași direcție. Ca un cutremur gigantic, ale cărui valuri seismice se simt pe partea cealaltă a globului.

Părerile sunt împărțite, însă trebuie să gândim pozitiv. Asta ne ajută să ne înfruntăm condiția prezentă mai ușor și să progresăm mai repede - o concepție generală a americanilor, destul de contagioasă, aș spune.

A Hallow Man Undressing His Own Skin (Un om gol pe dinăuntru, dezbrăcându-se

de propria-i piele)

Pe lângă păpușile de colecție, Tudor sculptează și alte obiecte în clei, teracotă sau marmură. Dintre sculpturile lui, una care m-a impresionat în mod deosebit când am văzut-o prima dată și care îmi stăruie încă în minte reprezintă un bărbat din clei, cu o expresie încruntată, gol înăuntru, cu găuri în dreptul coastelor și pieptului, înclinându-se în efortul pe care îl depune să se dezbrace de propria-i piele, în timp ce chipul, în formă de mască, îi șade așezat deja la picioare. Cunoscându-l de mai bine de un an, deseori îmi închipui că atunci când a gândit această sculptură, involuntar, și-a transpus într-un obiect de artă propriul caracter. Restul este mai bine să rămână nerostit, nescris și poate chiar și neimaginat.

Va urma

(Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de week-end și de luni ale ziarului Cuget Liber)