Dan Puric: "Eu nu monopolizez adevărul, ci achiziționez răni"

Artistul Dan Puric a susținut, luni, 26 mai, la Casa de Cultură a Sindicatelor, o conferință magnifică, așa cum ne-a obișnuit, odată cu lansarea cărții sale, "Cine suntem".

Cartea prezintă o suită de interviuri și de discursuri de-ale sale din timpul numeroaselor conferințe pe care le-a susținut de-a lungul timpului. Subiectul central se axează pe identitatea românească și punctul critic la care a ajuns aceasta, autorul diagnosticând stadiul patologic la care a ajuns România, cauzat de lipsa de credință.

"Dumnezeu, dragostea și identitatea nu se discută, se mărturisesc"

Discuțiile s-au axat în jurul multiplelor dimensiuni identitare românești, centrate, în mod necesar și dezirabil, în jurul divinității, privită ca adevăr valabil fiecăruia dintre noi. Artistul a exprimat, cu modestie, rolul credinței, ca un tratament al traumelor poporului român: "Eu nu monopolizez adevărul, ci achiziționez răni care ne aparțin", a spus Dan Puric.

Despre triada Dumnezeu, dragoste, identitate, el a spus că acestea "nu se discută, se mărturisesc". Scade astfel importanța dezbaterii, în condițiile în care acest tip de argumentație implică păreri contrare, pe când cele trei subiecte se leagă în mod ireductibil: "Un îndrăgostit nu-și dezbate dragostea, ci și-o mărturisește", a explicat Puric.

Cu o luciditate chirurgicală, artistul a diseminat mentalitatea divină asupra conexiunilor dintre artă, identitate, valori și suferință. Susținut în demersul său de Școala Brâncovenească, el a realizat o radiografie a creștinismului românesc actual, pornind de la celebra afirmație socratică, "cunoaște-te pe tine însuți". Goethe a completat acest sfat, spunând "nu ai cum să te cunoști pe tine însuți decât în interacțiunea cu ceilalți". Dan Puric a redat spusele părintelui Grigorie Denisa, într-un contrast plăcut cu afirmațiile celor doi filosofi: "Mai degrabă cunoști cerul cu stelele și marea cu valurile decât taina sufletului omenesc".

Traumele istorice, momente distructive ale identității

Tristețea artistului vine din reconfigurarea normalului prin "sectarizarea" lui: "Este trist să vezi cum icoanele sunt scoase din școli; Biserica este compromisă încet". Unul dintre motivele transformării patologice a României într-o societate traumatică este sentimentul fricii, o eficientă armă a dezumanizării folosită de comuniști: "Fiecare gestualitate a noastră este marcată de frică și de traume, de asta nu putem face pași mari", spune artistul. El vine cu o soluție, pentru unii lipsită de pragmatism, pentru alții eficientă, și anume întoarcerea la Dumnezeu: "Dacă România ar fi fost mai aproape de Dumnezeu, acum era de trei ori deasupra Elveției", susține Dan Puric. Umorul și hazul de necaz, răspândite în marile nuvele și piese de teatru, caracteristici extrase din caracterul tipic românesc, sunt cele care au făcut ca problemele să fie depășite mai ușor: "Poporul român a supraviețuit prin umor, dar se degradează prin bășcălie", a spus artistul.

"Cântăm Deșteaptă-te, române, în timp ce unii își fac vile la Pipera"

Nici viciile politice nu au scăpat denunțării artistului, care a condamnat lipsa de reacție a românilor ca fiind cea mai mare tară a lor, un impas în calea evoluției: "România a suferit o anestezie rahică, tocmai de asta acum dormim în timp ce alții își fac vilă la Pipera. Țara asta suferă de nanism politic, unde pensionarii sunt stâlpi ai umilinței". Afișele electorale care au invadat în această perioadă toate orașele au fost în atenția artistului, în sensul negativ al cuvântului: "Văd atâtea afișe cu politicieni grași, care mai au puțin și mor prin implozie, dar care spun «aveți încredere în mine! »".

Arta tăcerii, distincție a confesiunii existenței

La finalul întâlnirii, publicul a interacționat cu artistul, punându-i întrebări adresate pe bilețele. Una dintre întrebări, cel mai probabil scrisă de o mână inocentă, a fost "Cine este stăpânul lumii?" Artisul a răspuns, cu umorul caracteristic: "NATO!"

Pentru marele actor de pantomimă, tăcerea nu înseamnă nici pe departe incapacitate de verbalizare, ci o definește altfel: "tăcerea nu este muțenie, este limbajul lui Dumnezeu". Artistul a susținut recent piesa "Toujours L’amour", pentru care a repetat, după cele spuse de el, chiar și "pe holuri și în closet". De asemenea, el a vorbit și despre microbul care a cuprins una dintre variabilele sacralității, și anume arta: "Există o agresivitate a artei contemporane, care se manifestă prin pornografierea teatrului", a spus, dezamăgit, artistul.

Întoarcerea spre trecut conferă mirosul eternității

Mentorul nevăzut al artistului, Dumnezeu, a fost subiectul central al discursului lui Dan Puric. Impulsul divin i-a fost dat de către bunica sa, când el avea patru ani. Ea i-a spus, într-un stil morometic: "Comuniștii aștia zic că nu există Dumnezeu…". Acesta a fost momentul care i-a generat copilului Dan curiozitatea divinității. "Bunica avea intuiții imponderabile", mărturisește el, cu nostalgie. Tot bunica este cea care i-a prezis, pe o hârtie, că profesia lui va fi "ceva"; ca dovadă, Dan Puric este pantomimul care, pe lângă talent, deține și acel altCEVA, despre care vorbea bunica lui. Poate că este vorba despre credința care conferă sens pentru a putea fi transmis mai departe, sau acea simțire tainică ce poziționează omul în sfera divinului. Sau poate e pur și simplu Dan Puric.