Copilul singur la părinți, atu sau dezavantaj?

Există riscul ca un copil care nu are frați să devină dependent de părinți, să ajungă un răzgâiat, să crească cu gândul

că întotdeauna mami și tati vor fi lângă el, drept urmare, să aibă probleme ca adult. Dacă părinții vor ști să-l educe, acest risc

ar putea ține doar de miturile create în jurul copiilor unici.

Dintr-o anume perspectivă, putem spune că un avantaj al părinților care au un singur copil este acela că îl pot crește mai ușor, mai ales în vremurile noastre, îi pot oferi cam tot ce își dorește, însă psihologul Speranța Băcana este de părere că un lucru care îi va lipsi întotdeauna sunt experiențele trăite alături de un frate, compania acestuia la joacă, la teme sau în cercul de prieteni. Chiar și așa, miturile create în jurul copiilor unici nu au niciun fundament. De pildă, răsfățul, egoismul acestora, tupeul ca orice dorință să le fie imediat împlinită etc. etc., sunt valabile și pentru copiii cu mai mulți frați, dacă părinții nu le acordă o educație corectă. Deci, esențial este modul în care sunt crescuți copiii, în general, indiferent dacă au sau nu frați, astfel încât să înțeleagă că există și alte priorități în familie, că nu doar ei sunt importanți și că trebuie să-și aștepte rândul când își doresc un lucru.

Și, totuși, există părinți hiperprotectivi cu copilul unic, pe care-l cresc ca în puf, incapabili să-i refuze vreun moft. Este clar că acest tip de copil nu va fi învățat cu concurența și rivalitatea dintre frați, ca atare, nu va ști să piardă la un joc sau să-și aștepte rândul, fiind posibil să aibă probleme de integrare în societate: "Probabil că nu avem nicio scuză, ne-am răsfățat prea mult băiatul, practic, a ajuns ca la numai trei ani și șapte luni, să facă el regulile în casă. Material, nu avem o situație prea strălucită, dar ne-am lăsat pe noi ca să-i putem oferi lui tot ce și-a dorit. La început, am luat-o ca pe o distracție, însă ne-am dat seama că e de rău când am văzut că refuză grădinița, pe motiv că trebuie să împartă jucăriile cu alți copii, că trebuie să aștepte la rând la toaletă, că unii copii ar fi răi… și chestii din astea. L-am cocoloșit și tare ne dorim să-l putem prelucra, să-i mai scoatem fumurile din cap. Suferim cu toții că și ceilalți copii îl dau la o parte din cauza felului cum se poartă. Rugăm psihologul să ne ajute cu niște sfaturi. Cu mulțumiri, Daria Aftenciuc".

Pus la colț de prieteni

Stimată doamnă Aftenciuc, după cum ne-a explicat psihologul, copiii, în general, nu neapărat cei singuri la părinți, învață repede că a fi agresivi, a se da în spectacol, lucruri care acasă pot funcționa foarte bine, dacă au părinți permisivi, nu sunt tolerate în grupurile de prieteni. Aceasta explică și respingerea sau excluderea lor din colectivități. "E drept că un copil care nu are frați se obișnuiește mai repede să-și petreacă timpul singur, dar acest lucru are mai degrabă de-a face cu modul în care a fost crescut (cât de bogată este viața socială a părinților săi, în care este și el implicat, cât de des este dus la locurile de joacă unde se poate împrieteni cu alți copii, care este atitudinea părinților săi față de prieteni), a precizat psihologul, potrivit căruia, copilul unic, uneori supraprotejat, are de suportat și controlul permanent din partea familiei. Iar dacă se va cere prea mult de la el, există riscul să se refugieze în zonele în care se simte la adăpost de toate standardele impuse de părinți, uneori prea înalte, cum ar fi calculatorul, prietenii imaginari etc.

Socializarea, esențială!

Cu atât mai mult în cazul copiilor unici este bine ca activitățile sociale să înceapă de la vârste fragede, acestea putând însemna înscrierea la creșă sau grădiniță, plimbări prin parc, întâlniri între părinții care au copii de vârste apropiate. Ideal ar fi ca aceste întâlniri să aibă loc atât în casa copilului singur, pentru a fi pus în situația de a-și împărți jucăriile și atenția părinților, dar și acasă la alți copii, unde va trebui să se joace după regulile altei case. Cu riscul ca aceste întâlniri să presupună și conflicte sau mici partide de plâns, părinții trebuie să persevereze, pentru că, până la urmă, vor înțelege ce se întâmplă și cum trebuie să se comporte.