De ce spun oamenii minciuni

Minciunile sunt împărțite în două categorii: "minciuni albe" sau nevinovate (care fac foarte puțin rău sau chiar deloc, și "minciuni negre" (care, în unele cazuri, pot determina situații tragice).

Minciuni, minciuni… Nimic nou sub soare, le auzim la tot pasul și, de multe ori, le transmitem și noi altora, cu sau fără voia noastră. Ce este, de fapt, minciuna? Potrivit dicționarului explicativ al limbii române, minciuna este o denaturare intenționată a adevărului având, de obicei, ca scop, înșelarea cuiva. Specialiștii au fost dintotdeauna preocupați să afle cauzele care îi fac pe oameni să spună tot felul de minciuni - ne-a explicat psihologul Alina Pandrea. Printre altele, s-a ajuns la concluzia că și mediul înconjurător îi… obligă pe oameni să mintă. De exemplu, copiii care provin din familii dezorganizate sunt mult mai tentați să mintă comparativ cu cei care au crescut într-o familie normală. Totul, din cauză că o minciună le poate modifica realitatea situației de care nu sunt deloc mândri, făcându-i să se simtă puțin mai bine.

Predispoziție genetică la minciună

Un lucru este clar: nimănui nu-i place să fie mințit și, totuși, există împrejurări în care chiar și cel mai aprig dușman al minciunii nu se sfiește să inventeze un neadevăr. Psihologul precizează că nenumăratele studii făcute pe această temă au stabilit că există oameni predispuși genetic să înșele și să spună minciuni la tot pasul: "S-au făcut cercetări intense mai ales pe tema minciunii patologice, ale cărei consecințe sunt dintre cele mai neplăcute, de multe ori, chiar grave și foarte grave. Așa s-a ajuns la concluzia că acest tip de minciună se datorează unor dis-funcții cerebrale mai puțin obiș-nuite. Practic, oamenii sunt captivii propriilor minciuni gogonate".

Ce îi face pe oameni să mintă?

Teama de a nu fi respinși. Există oameni care nu suportă gândul că n-ar putea fi acceptați de un anume grup și-atunci nu ezită să facă totul pentru a fi apreciați, iubiți, iar minciunile trântite cu o nonșalanță demnă de cauze mai bune îi ajută… până la un punct. Frica: nu de puține ori, oamenii mint, îngroziți de urmările pe care le-ar putea avea adevărul situației pe care o traversează. Lăcomia: de dragul unor avantaje materiale, minciunile curg șuvoi. Obișnuința: Din păcate, există și oameni la care una din două vorbe este o minciună. Jena, soră cu prostia: atunci când nu știu cum stau lucrurile, unii încep să inventeze doar ca să nu pară depășiți de situație, ceea ce este impardonabil. Tăcerea ar fi o soluție onorabilă în astfel de situații, căci nu le putem ști chiar pe toate. Unele neadevăruri pot fi înțelese. Cum să-i spui unui copil mic că mama sau tatăl lui au murit? E mai ușor să afle că au plecat foarte departe. Din păcate, psihologul s-a întâlnit de-a lungul anilor cu astfel de situații, când minciuna a luat locul unui adevăr crud: "Când copilul nu are vârsta necesară pentru a înțelege astfel de lucruri, cei dragi se văd nevoiți să mintă. Astfel de neadevăruri pot fi înțelese pe moment, însă este foarte important cum gestionează situația în continuare părintele rămas în viață". Minciuni pe bandă rulantă. S-a constatat că oamenii mint și pentru a părea mai im-portanți decât sunt în fața anturajului. Statisticile arată că circa 60 la sută dintre oameni mint cel puțin o dată într-o discuție de zece minute și spun, în medie, două-trei minciuni. Totul, pentru a-și impresiona anturajul. Reclame mincinoase. Din păcate, minciu-nile curg și în cadru… oficial, oamenii fiind păcăliți de tot felul de reclame. Astfel, milioane de oameni sunt convinși că produsele din reclamele respective fac minuni, deși, în realitate, lucrurile nu stau deloc așa, ne-a mai spus psihologul. Problema care apare este că dacă minciunile se tot repetă, cei care le preferă vor avea serios de suferit la capitolul încredere. Învățați de mici să mintă. Chiar dacă ar putea fi vorba de minciuni nevinovate, oamenii își învață, probabil fără să-și dea seama, copiii de la cele mai fragede vârste să mintă. Iar psihologul ne dă un exemplu clasic: atunci când primesc un dar, părinții îi impun copilului să spună nu doar mulțumesc, ci și că îi place foarte mult darul respectiv, doar din politețe. Poate că un simplu mulțumesc nu ar da prea rău în asemenea situații.