Aceste cuvinte "ne doare"

O societate democratică este sau ar trebui să fie caracterizată și de o presă liberă, pluralistă, o presă în care dătătorii cu părerea nu sunt reprezentați exclusiv de organele statului și în care, de asemenea, cuvântul nu este guvernat de frică sau cenzură. Astăzi este Ziua Mondială a Libertății Presei, decretată astfel în urmă cu 17 ani, de Adunarea Generală a ONU. În 2010, în România, presa trăiește vremuri în care pendulează, cu prea puțină eleganță, între obligația de a sluji adevărul și tot soiul de recitaluri personale, orchestrate de foști ziariști care și-au trădat dezideratele profesiei și care așteptă cu frustrare ca și ceilalți să o facă pentru că, nu-i așa?!?, partizanatele politice și sentimentul puterii îți dau o satisfacție greu de egalat.

Astăzi, în România, anii care au urmat Revoluției din decembrie '89, în care oamenii așteptau la cozi interminabile nu pentru mâncare pe cartelă, ci pentru ziare, anii ăia în care ne bucuram în gura mare de faptul că nimeni nu mai stătea de veghe în lanul de cuvinte par să fi fost niște episoade pasagere. Mai mult decât atât, astăzi nu ne mai raportăm cu entuziasm la un drept atât de greu câștigat și căruia părinții sau bunicii noștri i-au dus dorul atâtea zeci de ani. Se scrie, se citește și se înjură pe forumuri nu cu foamea și respectul față de cuvântul descătușat, fidel realității, ci în spiritul acelei odioase politici potrivit căreia "cine nu e cu noi este împotriva noastră". Experimentăm periculoasa voluptate a înjurăturii și a insultei, atât cei care scriem, cât și cei care citim, uitând, uneori, că și libertatea se învață. Uitând, poate, că nimeni nu este deținător absolut al adevărului: niciun pedelist, niciun pesedist, niciun liberal. Niciun consilier local sau județean, primar, secretar de stat sau ministru. Uitând că, pentru ca un parlamentar să se legitimeze public în ochii celor care l-au votat este nevoie, din când în când, și de o discuție cu reprezentanții presei, chiar dacă aceștia din urmă și deputatul sau senatorul nutresc unii față de ceilalți aceeași antipatie.

Opinia de azi nu este una revendicativă vizavi de libertatea presei, ci față de bunul simț și față de o atitudine deschisă, fără secretomanie și fără argumente ce țin de sfera personalului, de genul acelui "nu vorbesc cu tine pentru că nu-mi place de tine". Aici este problema: n-ați înțeles, nu trebuie să vă placă de mine, de X sau de Y. Chiar nu trebuie! În definitiv, de niciunul dintre ziariștii care scriu, combat, aduc în dezbatere problemele care conduc, când și când, prezentul spre zone ale mizeriei, putrefacției, derizoriului. Meseria asta nu presupune ca lumea să te placă, nu asta e ideea. Și nici să hrănești conștiincios sau chiar furibund dragostea unora pentru propriile lor statui.

Meseria asta nu este despre spiritul vadimtudorescian și nici despre întreținerea cultului personalității oricui are senzația că este, la momentul actual, făuritorul incontestabil al binelui. Presa este sarcastică sau nemiloasă, partizană sau de opoziție, asumată sau ipocrită, ieftină sau de calitate, contestatară, cu argumente peremptorii sau slugarnică, infatuată. Informează, caută adevărul, riscă, uneori greșește. Dincolo de asta, însă, își trăiește, azi, libertatea cuvintelor. Sau învață să o facă. Sau poate își aduce aminte cum e. Or tocmai despre această libertate uităm. Sau ne prefacem că nu contează. Ca și cum a fost întotdeauna un dat natural. Ca și cum nimeni, niciodată, n-a suferit de lipsa ei. Or aceste cuvinte "ne doare". Pentru că în timp ce scriu rândurile astea există ziariști asupra cărora au loc mari presiuni economice și politice, amenințări și agresiuni. În timp ce scriu aceste rânduri, unul sau doi sau trei ziariști sunt răpiți. Și pentru că în Coreea de Nord sau în China există oameni care scriu cu prețul propriei libertăți.