Blogări-m-aș și n-am cui…

Pe locuri, fiți gata… campanie! Puțină pâine, puțin circ, puțin blog și câteva "cioc-cioc"- uri, din ușă în ușă. Într-o campanie previzibilă și mediocră în care candidații uită că temele de interes național pier în fața nemulțumirilor locale, într-un scenariu slăbuț, mimat fără convingere și fără prea mare interes, "aterizează" blog-ul. Cu o spontaneitate nelalocul ei, sfidătoare și de prost gust, politicianoizii neaoși și-au lansat site-uri, blog-uri, și-au făcut fel de fel de conturi în care au inclus și câteva… adolescente, că, deh… dă bine la imaginea de macho cu freza fixată cu dulceață de cireșe.
Premierul Tăriceanu și-a făcut un site care include și blog și care, potrivit explicațiilor sale, este un "al doilea pas". Primul a fost, zice-se, doar site-ul. Mi se pare dezarmant faptul că, după patru ani de guvernare, suntem abia la pasul doi. În aceeași ordine de idei, toată exaltarea asta ieftină în fața descoperirii mediului virtual e într-o totală neconcordanță cu lumile în care foamea e demult cu gâtul frânt, în cămine culturale unde țăranii, adunați cu de-a sila pentru spectacolele de campanie, își șterg mucii pe mâneca bluzei, calculându-și banii pentru doi litri de lapte și pentru lemnele din iarna asta.
Blogări-m-aș și n-am cui, blogări-m-aș omului… Aceluiași fraier care, deși contestă în fiecare zi demența unui mecanism pe care nu-l mai înțelege, continuă să dea votul acestor egoiști cabotini cărora le curg balele la un mandat de parlamentar.
Întâlnirea tangențială a politicienilor cu electoratul de rând nu are loc
într-un spațiu real, în care atât cei dintâi, cât și cei din urmă să-și asume eșecurile, ci într-o telenovelă cu baloane de săpun electoral, viu colorate, undeva la periferia unei democrații care, ne place sau nu, ne cam ia peste picior.
Nu cred că ideea unei comunicări online este, în principiu, greșită. Atâta doar că acest optimism vulgar al unora dintre candidați nu face decât să confirme, în rândul alegătorilor de rând, sentimentul unor distanțe care, în ciuda tuturor eforturilor staff-urilor de campanie, rămân aceleași. Cu alte cuvinte, viziunea unei fericiri comode rămâne ocupația candidaților, în vreme ce pierderea sistematică a idealurilor și a credințelor rămâne un "atu" al electoratului.
În întrecerea dintre interesele individuale și obiectivul colectiv am, nu știu de ce, impresia că oamenii vor pierde din nou pe 30 noiembrie. Și mă refer aici la "ăia mulți", și creduli, și prea leneși ca să mai iasă la vot. Într-o competiție între politicienii bloggeri de ocazie și masa lor de manevră, impulsul politic al celor dintâi o să rupă, și de data asta, "gura târgului". Și parcă mi-e ciudă că spațiul virtual ține loc de programe, propuneri concrete. Și parcă mi-e milă de cei care nu văd și dincolo de principiul "care pe care", devenit laitmotiv în cursa asta cu saltimbanci.
Îmi doresc un politician suficient de… blogger cât să creadă și el ce spune, ce scrie, ce vinde pe post de basme cu fericiri la kil. Un candidat care să fie mai puțin un actor grăbit în variantă online și mai mult un om în carne și oase, căruia să nu-i fie nici scârbă și nici rușine atunci când, în plin secol XXI, se afundă până la genunchi în mizeria și noroiul ulițelor noastre. Că așa… de "blogărit" o putem face cu toții. Și fără miză electorală.