Grădina de papagali

Înainte credeam, acum nu mai cred. Înainte speram, acum știu că nu mai are sens. Atunci când mă amăgeam că Omul există, aveam impre-sia că el trebuie doar să fie căutat mai atent. Acum m-am convins că el, care nu este (simplu, doar nu este), se îngrămădește, dintr-o încăpățânare stupidă, tâmpită

până aproape de paroxism, să candideze la primării. Că vorbim despre București sau despre Constanța contează mai puțin, tabloul nu pare să difere prea mult. Nu într-o manieră notabilă, asta e cert.

Aproape că îmi este rușine, aproape că mi-e greață. Și am convingerea că nu sunt singura. Parcă a tunat și i-a adunat pe toți deodată. Care mai de care mai penibili, care mai de care mai simpluți în elanul cu care-și prezintă, în precampanie, desigur, (că doar în țara lui Papură Vodă nu se găsește staff-ul, echipa, partidul care să nu aibă dureri acute în cot vizavi de legi și reguli) rudimentarele așa numite platforme-program. Nu am greșit, am scris bine: " el, care nu este".

Cum să definesc candidații în termeni care să nu jignească? Păi... ei ar fi un pic egocentrici, un pic mai mult rizibili și chiar mai mult suferinzi de obsesia unei teorii a conspirației. Dacă nu vor câștiga alegerile locale vor spune că anumiți contracandidați au făcut și au dres, i-au șantajat (lucru cu atât mai trist) cu, chipurile, "te miri ce": venituri oneroase, dosare de papagali, chestii de genul ăsta...

La nivelul simțului comun se nasc tot felul de concepții și reprezentări despre candidați. Cică dacă sunt "oameni din popor" și "nu știe să vorbește" ar câștiga mai ușor o parte a electoratului, ca și cum "ar fi unul de-al lor". Păi în ritmul ăsta societatea o să fie din ce în ce mai mult dinamizată de cretini, de cabotini milionari în dolari sau euro (e neesențială moneda) care nu fac altceva decât să mă convingă de constanta răsturnare a valorilor.

Dar pentru că ei, războinicii luminii din orașul tomitan, nu dau doi lei pe alegători, nu văd de ce oamenii nu i-ar jigni. Și nu prin caravane electorale, mesaje postate pe forumuri sau telefoane la emisiuni, ci prin ceea ce i-ar durea mai mult decât un scuipat. Votul lor de neîncredere, votul lor de sictir, ștampila pusă pe buletinul de vot numai și numai pentru a dezaproba. E plină grădina Constanței de papagali ieftini care dau telefoane constănțenilor ca să-și facă reclamă în prag de alegeri, e plină arena de oameni care și-au pierdut (sau poate nici nu l-au avut vreodată) simțul penibilului și care cred că, în două luni de agitare continuă pot convinge zeci de mii de constănțeni de ceea ce alții nu i-au convins în atâția ani de zile.