Concurs Meme și Walter

Meme Stoica. Pe zi ce trece, mă dezgustă tot mai mult circul lui. Să fii conducător de club și să te dai în stambă în asemenea hal, precum la meciul cu Dinamo, ca să nu mai vorbim de reprezentațiile grotești pe care le-a avut în Ghencea, asta îl recomandă mai mult pentru peluză decât în fruntea unei echipe.
Meme se pretinde om educat, cu carte, tobă de fotbal, însă, ca un făcut, ghinion, de fiecare dată ies la iveală alte "calități" de-ale sale. Credeam că episodul pugilistic din Ghencea i-a adus mintea la cap, dar se vede treaba că nu a fost decât o "încălzire" pentru meciurile pe care le avea de susținut în drumul spre centura cu diamante.
Episodul lacrimogen, de telenovelă, al împăcării cu șoferul de la RATB, pe care l-a pocnit cu body-guarzii pe lângă el, după care a fugit, a arătat un Meme spășit, cu lacrimi în colțul ochilor. Nu erau însă decât lacrimi de crocodil, cu care "lordul" încerca să-și adoarmă prada, pentru ca apoi să-i aplice mușcătura fatală.
Michele se crede mare și tare. Se crede buricul pământului. Se ia în gură și în pumni cu toată lumea, precum un mardeiaș. Chiar și cu Gigi Becali, mizând probabil că știe multe despre "voievodul luminii", care nu va cuteza astfel să-i facă ceva. Însă cât îi va mai merge cu panarama? Etapele de suspendare se adună, însă ar trebui să se suspende el singur din fotbal.
Când îl văd pe Meme, în timpul meciului, traversând terenul de la Urziceni, cu pieptul sus, plin de el, cu mâinile în buzunarele de la blugi și cu mersul șmecheresc, parcă îl văd pe Pinalti, cu ani în urmă, când monopoliza banca de rezerve și când alerga arbitrii pe gazon ca pe tarla, cu cămașa ieșită din pantaloni. Ciocoi vechi și noi.
Walter Zenga. Mi-a plăcut de el ca jucător. Marele portar al lui Inter și al Naționalei Italiei, preferata mea. Cunoscându-l însă mai îndeaproape, văd și la el accese de vedetism, mai ales acum, de când s-a întors ca antrenor în România.
Îți trebuie două prăjini să-i ajungi la nas. Vorbe din vârful buzelor, grimase de superioritate, o românească la mișto. Emfază. Părăsiri, cu scaune dărâmate, ale conferințelor de presă, când întrebările nu-i convin. Sudalme, printre dinți, la adresa femeilor jurnaliste sportive, al căror loc, în concepția de viață a lui Walter, e la cratiță, nu pe stadion.
Noua față a italianului mi-a readus în minte un episod la care am asistat din întâmplare, acum vreo patru ani, și care m-a amuzat. Doi microbiști înfocați citeau ziarele și comentau pe marginea aventurilor amoroase ale lui Walter, care ajunseseră de notorietate, în precedentul său mandat în România. "Măi, s-a întrebat unul, ce dracu’, Zenga ăsta a venit la noi să ne antreneze echipele sau să ne farmece femeile?".

Meme Stoica. Pe zi ce trece, mă dezgustă tot mai mult circul lui. Să fii conducător de club și să te dai în stambă în asemenea hal, precum la meciul cu Dinamo, ca să nu mai vorbim de reprezentațiile grotești pe care le-a avut în Ghencea, asta îl recomandă mai mult pentru peluză decât în fruntea unei echipe.
Meme se pretinde om educat, cu carte, tobă de fotbal, însă, ca un făcut, ghinion, de fiecare dată ies la iveală alte "calități" de-ale sale. Credeam că episodul pugilistic din Ghencea i-a adus mintea la cap, dar se vede treaba că nu a fost decât o "încălzire" pentru meciurile pe care le avea de susținut în drumul spre centura cu diamante.
Episodul lacrimogen, de telenovelă, al împăcării cu șoferul de la RATB, pe care l-a pocnit cu body-guarzii pe lângă el, după care a fugit, a arătat un Meme spășit, cu lacrimi în colțul ochilor. Nu erau însă decât lacrimi de crocodil, cu care "lordul" încerca să-și adoarmă prada, pentru ca apoi să-i aplice mușcătura fatală.
Michele se crede mare și tare. Se crede buricul pământului. Se ia în gură și în pumni cu toată lumea, precum un mardeiaș. Chiar și cu Gigi Becali, mizând probabil că știe multe despre "voievodul luminii", care nu va cuteza astfel să-i facă ceva. Însă cât îi va mai merge cu panarama? Etapele de suspendare se adună, însă ar trebui să se suspende el singur din fotbal.
Când îl văd pe Meme, în timpul meciului, traversând terenul de la Urziceni, cu pieptul sus, plin de el, cu mâinile în buzunarele de la blugi și cu mersul șmecheresc, parcă îl văd pe Pinalti, cu ani în urmă, când monopoliza banca de rezerve și când alerga arbitrii pe gazon ca pe tarla, cu cămașa ieșită din pantaloni. Ciocoi vechi și noi.
Walter Zenga. Mi-a plăcut de el ca jucător. Marele portar al lui Inter și al Naționalei Italiei, preferata mea. Cunoscându-l însă mai îndeaproape, văd și la el accese de vedetism, mai ales acum, de când s-a întors ca antrenor în România.
Îți trebuie două prăjini să-i ajungi la nas. Vorbe din vârful buzelor, grimase de superioritate, o românească la mișto. Emfază. Părăsiri, cu scaune dărâmate, ale conferințelor de presă, când întrebările nu-i convin. Sudalme, printre dinți, la adresa femeilor jurnaliste sportive, al căror loc, în concepția de viață a lui Walter, e la cratiță, nu pe stadion.
Noua față a italianului mi-a readus în minte un episod la care am asistat din întâmplare, acum vreo patru ani, și care m-a amuzat. Doi microbiști înfocați citeau ziarele și comentau pe marginea aventurilor amoroase ale lui Walter, care ajunseseră de notorietate, în precedentul său mandat în România. "Măi, s-a întrebat unul, ce dracu’, Zenga ăsta a venit la noi să ne antreneze echipele sau să ne farmece femeile?".