Pesoptimism de criză

Leul - prăbușit, fondul de pensii - prăbușit, deficit bugetar surprinzător de mare, alianță contra naturii la guvernare, disponibilizări din ce în ce mai multe, gaze rusești cu intermitențe dar mai mult lipsă, conflict social între pensionari și populația activă – fiecare zi aduce alte și alte vești proaste, pe fondul dezastrului mondial al crizei economice.
E greu de comentat, e greu de găsit atitudinea corectă în fața dezastrului. Nu poți vitupera în continuu, ar însemna să consumi, fără sens, prea multă energie și nici țintele nu sunt prea sigure sau sunt mult prea multe pentru a le acoperi pe toate. Nu poți trage concluzii pertinente întrucât subiectele sunt mult prea variate și nu poți pretinde că ai o viziune de ansamblu dacă nu te afli într-un punct de vârf, de unde poți cuprinde peisajul și înțelege toate resorturile.
Pesoptimismul este un termen care s-ar traduce prin sintagma "putea fi și mai rău". Nu este optimism, căci viziunea unui scenariu mai prost nu poate fi considerată astfel, nu este pesimism, căci nu te doboară, ci te ridică și îți permite să mergi mai departe. Sunt, deci, pesoptimistă, văzând și un lucru bun în această criză profundă. Mă gândesc că greutatea vieții va determina oamenii să se comporte cu mai multă seriozitate.
Să acorde mai puțină importanță efemeridelor de tot felul care proliferează în vremurile bune. Să se lase mai greu impresionați de silicoane și alte subiecte de doi lei și să aprecieze informațiile de valoare, care adaugă ceva propriilor interese.
Să acorde mai multă importanță calității muncii prestate în raport cu pretențiile pe care le ridică. Să înțeleagă că nu muncesc din lipsă de altă ocupație și că traseul profesional este o coordonată esențială a unei personalități, nu o "chestie" mai degrabă neplăcută care trebuie depășită cât mai rapid și cât mai tangențial pentru a ajunge la suculența distracțiilor cotidiene.
Să dea dovadă de mai multă responsabilitate pentru propria prestație, mai multă preocupare pentru păstrarea locului de muncă și să conștientizeze importanța performanței fiecăruia atât în plan personal, cât și în mecanismul economic național.
Sună a morală comunistă? Poate sună, dar nu este decât o meditație sobră, fără briz-brizuri și fără umor, într-un context trist în care cu toții ne găsim fără voie, unii mai bine, alții mai rău intenționați, unii mai bine, alții mai prost plasați…