Acad. Ioan-Aurel Pop: „Există mulți oameni astăzi care nu simt nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură”

Personalitate marcantă a culturii românești contemporane, istoricul Ioan Aurel Pop, din postura de președinte al celui mai important for al intelectualității - Academia Română, a făcut publică, pe pagina sa de socializare, opinia cu titlul „O falsă problemă a școlii românești: noile discipline" privitoare la mult disputatele materii ce urmează a fi introduse în programa școlară.

„Extravaganțele acestei veri buclucașe continuă. De vreo săptămână, un site de știri menține în prim plan anunțul despre o nouă materie școlară care ar putea să fie predată începând cu anul 2022 în școlile din România: educația cinematografică. Aceasta „ar putea aduce beneficii incredibile asupra dezvoltării copiilor". Evident, ar putea să fie și așa, dar de la dorință până la putință este cale lungă. Propunerea nu este singulară și a mai fost făcută, separat sau în contextul predării celorlalte arte în școală. Este greu de imaginat cultura generală necesară oricărui elev fără cunoștințe elementare de muzică, arte plastice, teatru etc. De ce nu și cinematografie? Din păcate, cu toată marea importanță a artelor în viața omului, în învățământul general nu se poate pătrunde foarte mult în detaliu, pe de o parte, iar specializarea elevilor de la vârste prea fragede este riscantă, fiindcă obturează tocmai pregătirea de cultură generală, pe de altă parte.

Nu este prea greu să ne amintim ce propuneri de noi materii școlare s-au făcut în ultimii ani în România. S-a cerut imperativ, nu demult, educație sexuală în toate școlile, extinsă pe o perioadă de 12 ani sau chiar mai mult, pentru că elevii nu au cunoștințe în acest domeniu, pentru că-și încep viața intimă prea devreme sau prea târziu, pentru că trăiesc în promiscuitate, pentru că au copii la vârste adolescentine, pentru că nu deosebesc sexul de gen. S-a cerut educație financiar-bancară, fiindcă azi oricine are raporturi cu băncile, cu monedele, reale sau virtuale. Și mai importantă li se pare unora educația antreprenorială sau managerială, pentru că, în lumea de azi, oricine trebuie învățat de la o vârstă fragedă cum să deschidă o afacere, cum să dirijeze un grup de oameni, cum să facă o investiție și cum să obțină profit. Peste toate vine – în viziunea altora – protecția mediului înconjurător, combaterea poluării, a încălzirii globale. Ni se atrage atenția că degeaba știm să procreăm, să scoatem bani de la bancomat, să înființăm și să conducem întreprinderi lucrative, dacă lăsăm planeta de izbeliște, dacă tăiem irațional pădurile, dacă nu reciclăm deșeurile. Chiar dacă s-ar realiza la modul optim toate acestea, fără rezolvarea problemei unei nutriții sănătoase nu facem nimic. În consecință, o disciplină nouă legată de hrana noastră cea de toate zilele, de pericolele care ne pândesc (inclusiv alcoolul, drogurile) ar fi fundamentală în școli, deoarece elevii mănâncă nesănătos, preferă mâncare plină de conservanți, devin supraponderali. În fine, alții propun materii precum circulația pe drumurile publice (în România avem cei mai mulți accidentați și morți din Uniunea Europeană), igienă personală și publică (suntem cam certați cu apa, săpunul sau pasta de dinți), etică (dezvoltă simțul moral), estetică (formează gustul pentru frumos), șah (pentru gândirea logică), tehnici digitale (doar avem și un minister al digitalizării, pentru că lumea va trăi de-acum înainte tot mai mult online, în forme virtuale) etc.

Toate acestea sunt bune și frumoase, dar, dacă facem un calcul simplu, ajungem la concluzii complet nerealiste. Aceste noi discipline școlare (în număr de 12-13), propuse și enumerate aici fără epuizarea listei, odată acceptate toate – ele au toate o rațiune de a fi – ar conduce la 12-13 ore pe săptămână (dacă am socoti că o singură oră săptămânal este de ajuns) sau la 24-26 de ore pe săptămână (dacă fiecărei materii i s-ar rezerva câte două ore). În prima variantă, ar mai rămâne câteva ore săptămânal pentru materiile clasice, care ar urma și ele să se rezume la câte o singură oră pe săptămână. În varianta a doua, cu 24-26 de ore deja ocupate, ar trebui renunțat la matematică, limba și literatura română, limbi străine, fizică, biologie, chimie, istorie, geografie, educație fizică etc. Unii ar spune că nu ar fi nicio pagubă, că doar aceste materii sunt depășite, inutile, de prisos. Ce rost mai are să știe absolvenții teorema lui Pitagora, volumul sferei, scrisul și cititul, Creangă și Eminescu, franceză ori spaniolă, mecanisme simple și vectori, compoziția chimică a materiei, viața plantelor și animalelor, Renașterea și umanismul, marile descoperiri geografice, deosebirea dintre Munții Alpi și Munții Anzi sau dintre limba latină și America Latină? Educația fizică s-ar salva, totuși, dar semnificația maximei latine „minte sănătoasă în corp sănătos” s-ar pierde. Există mulți oameni astăzi, mai ales dintre reprezentanții noilor generații, care nu simt nici un fel de handicap în lipsa lor de cultură, în ignoranța lor, în mintea lor vidată în mod intenționat și care – educați pentru contingent și obișnuiți cu trăirea clipei – vor ca în școală să se dobândească nu cunoștințe, ci numai deprinderi, numai tehnici de viețuire și de supraviețuire, numai modalități de adaptare la mediu.

În esență, opoziția dintre planurile de învățământ considerate clasice și aplicate încă (în oarecare măsură) astăzi și programele școlare propuse recent este una falsă, aparentă. Contrapunerea, de exemplu, a istoriei față de protecția mediului este total lipsită de logică, fiindcă cele două realități se completează și, uneori, se suprapun. Cunoașterea prezentului oamenilor care au trăit în trecut (adică învățarea istoriei) înseamnă pentru orice elev dobândirea experienței de viață, în cadrul căreia intră și protejarea planetei, a apelor, a pădurilor, a aerului. La istorie se învață cum și de ce a început poluarea mediului, când s-au văzut primele semne negative, ce măsuri s-au luat, unde s-a ajuns până astăzi cu tulburarea echilibrului natural. La fel se întâmplă cu toate celelalte „educații” propuse așa de imperativ: educația „sexuală” începea odinioară de foarte timpuriu, în familie și în școală, încă de când elevul de clasa a cincea învăța la botanică înmulțirea plantelor, a celulelor, apoi la zoologie, înmulțirea animalelor, la anatomie, înmulțirea omului; tot aici se dobândesc și cunoștințele elementare de igienă. Adaptarea omului la viața curentă pe care o trăiește nu s-a făcut niciodată prin discipline practice care să le excludă pe cele considerate „teoretice”, ci prin teorie serioasă care să explice bine viața cotidiană. De aceea, a spune că matematica este inutilă, fiindcă elevii nu vor folosi niciodată în viață integralele sau limitele este un nonsens. Matematica este prezentă în toate fibrele omului contemporan, în toate evenimentele vieții cotidiene, dar ea trebuie studiată în școală ca să poată fi folosită. Altminteri devin problematice chiar măsurarea unui teren, exprimarea unui procentaj, regula de trei simplă sau transformarea hectarelor în kilometri pătrați. Veți spune că toate astea le face acum computerul. Fals! Le face omul cu ajutorul computerului, iar dacă omul face acest lucru în mod mecanic, fără să înțeleagă și să poată explica ce face, atunci omul contemporan a ajuns deja un mecanism, încetând să mai fie om.

Din punct de vedere practic, pedagogic și metodic, orice disciplină școlară care are alocată o oră pe săptămână (sau, mai rău, o oră la două săptămâni) înseamnă doar pierdere de vreme. A-i asculta pe elevi și a le încheia medii la o materie cu o oră pe săptămână este o formă fără fond. La o oră pe săptămână, nu se poate face nici fixarea cunoștințelor și nici recapitulare, ceea ce îndeamnă la superficialitate și la formalism. Informația intră pe-o ureche și iese pe cealaltă. Iar a avea materii cu cel puțin câte două ore pe săptămână înseamnă a te rezuma la maxim zece discipline (mult mai puține la clasele mici). În cadrul acestor discipline – a căror utilitate și justețe a fost verificată cel puțin de la Renaștere încoace – se pot introduce orice fel de conținuturi (teme) care să le adapteze celor mai stringente nevoi actuale. De exemplu, la literatură, un elev nu mai poate citi toate romanele importante ale omenirii sau ale românilor și nici nu mai acceptă să preia mecanic opiniile criticilor și istoricilor literari și să le învețe pe de rost. Dar asta nu-i dă cuvânt să spună că literatura secolului al XIX-lea – de exemplu – este desuetă și să pretindă în programele școlare texte sportive, reportaje despre catastrofe naturale, regulamente și instrucțiuni etc. în locul textelor literare. Lectura clasică se poate completa cu filmul inspirat din literatură (și se poate îmbina arta literară cu arta cinematografică). În locul textelor plicticoase din criticii consacrați, se pot face dezbateri și se pot ghida elevii spre descoperirea de către ei înșiși a sensurilor unui text literar. Dar nu se poate înlocui textul literar cu textul banal! Comunicarea – despre care se tot vorbește azi – nu are nevoie să fie materie în sine. Comunicarea se învață la toate materiile și mai ales la limba și literatura română, în cazul nostru. Iar a crede că o limbă se poate învăța temeinic fără gramatică este ca și cum ai spune că un chimist nu are nevoie de laborator și de experiențe în cercetările sale sau că un istoric se descurcă fără izvoare, dacă are imaginație. Toate acestea sunt elucubrații, ivite din necunoaștere, din teribilism (prelungit la unii dintre noi și la vârsta senectuții), din dorința de a epata, de a fi original, de a arunca tot ce este vechi la lada de gunoi a istoriei.

Școala are rosturile sale care vin de demult și care se primenesc mereu, dar nu-și schimbă esența. A crede că disciplinele „clasice” trebuie acum abolite sau reduse drastic, pentru că ne obligă la aceasta modernitatea, societatea trepidantă în care trăim, schimbările năucitoare, reprezintă cel puțin o mare naivitate. Dar reprezintă câteodată și o lipsă acută de logică. Școala noastră nu are nevoie acum neapărat de schimbarea numelui materiilor, de introducerea de noi discipline încheiate cu medii trimestriale (semestriale), de cruțarea memoriei elevilor, ca să le fie mintea odihnită. Dacă crede cineva că fetele minore nasc înainte de vreme sau că își încep viața sexuală prea repede sau că nu respectă igiena sau că sunt surprinse traversând strada în afara trecerilor de pietoni etc. pentru că nu învață la școală nimic despre sex, despre nașteri, despre curățenie sau despre circulația pe drumurile publice, se înșală amarnic. Ele fac toate aceste lucruri fiindcă provin – în mare măsură – din familii dezorganizate, pentru că nu merg deloc la școală sau pentru abandonează școala după o clasă sau două. Adică pentru că nu beneficiază deloc de educație organizată. Aici este tragedia școlii noastre românești. Avem localități și medii sociale în care 20-30% dintre copii nu merg deloc la școală. Aceștia nu știu literele și nu pot să scrie și să citească, adică sunt analfabeți propriu-ziși. Apoi avem peste 40% analfabeți funcționali, adică din aceia care citesc cu oarecare greutate, dar nu știu ce citesc. Ignoranța provine din lipsa de exercițiu, din gramatica puțină și prost făcută (fapt pentru care se concentrează prea mult asupra recunoașterii literelor, silabelor, cuvintelor), dar și din necunoașterea noțiunilor. Prin urmare, prima grijă a noastră ar trebui să fie școlarizarea tuturor copiilor și prevenirea abandonului școlar. Altă grijă ar trebui să fie asigurarea tuturor școlilor cu învățători și profesori buni, bine pregătiți. Cum să fac limba și literatura română cu un „profesor” care abia și-a luat bacalaureatul, dacă l-a luat? Cum să aibă profesorul și directorul de școală un statut respectat în comunitate, dacă primarul îl amenință, în fața elevilor și părinților, cu destituirea? 

Aș zice că școala noastră are nevoie – înainte de înlocuirea materiilor vechi cu unele noi – de măsuri drastice organizatorice, de reașezarea ei pe un făgaș normal, bine arătat nouă de Spiru Haret, de Petru Poni și chiar de Mihai Eminescu (care a fost o vreme inspector școlar). Firește, anii au trecut și școala este obligată să țină pasul cu viața, dar nu aruncând peste bord valorile reale în favoarea unora iluzorii. Iar programele europene, naționale sau locale de educație sunt foarte importante, dar nu de ele ducem lipsă în primul rând, ci de aplicarea legilor existente, de scoaterea educației din statutul de cenușăreasă, de tratarea cu seriozitate a școlii. Altminteri, vom distruge fără bombe și pandemii, dar pas cu pas, acest popor”.