Ce îl face special pe elevul constănțean Ștefan Paraschiv

Nu mulți elevi constănțeni, cu excepția olimpicilor, merită să se afle în centrul atenției publice, pentru că nu au preocupări care să-i lanseze. Ștefan Paraschiv este elev în clasa a X-a la Liceul Teoretic "Traian" și, până la apariția celui de-al doilea număr al revistei școlii, intitulată "Raze de lumină", nu știam mare lucru despre el. Lavinia Dumitrașcu, de la Muzeul de Istorie, și apoi prof. Constantin Caracoti, directorul liceului, ni l-au descris în termeni impresionanți, ca pe un elev total aparte al generației sale.

Dincolo de literatura reflexivă pe care o promovează în manuscrisul său "Patetica", ce așteaptă susținerea financiară pentru a fi tipărit, elevul Ștefan Paraschiv scrie piese de teatru, întrucât i se pare genul cel mai provocator. Zilele acestea, face repetiții la piesa "Ce a mai rămas din noi, oamenii", cu care va participa la Festivalul Procopiu, care va avea loc la Durău.

- Cine ți-a inoculat pasiunea pentru literatură?

- Dincolo de lecturile proprii, de pasiunea mea pentru citit a intervenit, mai recent, doamna profesoară de limba română, Adriana Năstăsie, care m-a încurajat să-mi pun în practică imaginația.

- Povestește-ne câte ceva despre manuscrisul tău intitulat "Patetica", pe care lupți să îl publici.

- Este o culegere, nu o carte închegată, care poate fi încadrabilă într-un anumit gen literar. Am terminat-o anul trecut, în august, cu ultimele corecturi în acest an și de atunci lupt ca să o public. Prima parte este de eseu, mai mult sau mai puțin filozofic, reflexiv cel puțin, a doua parte este de jurnal și a treia parte este de portrete ale unor personalități: mareșalul Ion Antonescu, poetul Adrian Păunescu și regizorul Sergiu Nicolaescu, care m-au marcat prin viața și activitatea lor.

- În ce sens te-au marcat?

- Eu fiind născut în Pitești, unde s-a născut și Mareșalul, am luat contactat de mic cu istoria și personalitatea sa, apoi, în adolescență, prin intermediul cărților profesorului Buzatu. Pe Adrian Păunescu l-am adoptat ca poet preferat, după ce, ca orice adolescent rebel, nu mi-a plăcut titulatura "Eminescu cel mai mare poet", deși am ajuns să-l consider de la sine cel mai mare poet al nostru. Și pe Sergiu Nicolaescu - prin calitatea sa, prin conduita sa de viață, disciplina muncii sale.

- Cum te privesc colegii: ca pe un tocilar, un rebel, un neînțeles?

- Tocilar este cel care își dă osteneala pentru a învăța ceva. La mine învățatul este logic, din ce prind. De altfel, acasă nu deschid caietele, rămân cu ceea ce am prins din clasă. Cred că mă privesc ca pe un adolescent sau un om oarecum îmbătrânit, care încearcă uneori să găsească anumite cauze sau motive pentru această îmbătrânire sau maturizare timpurie.

- Procesul acesta de maturizare precoce are în spate o poveste de familie?

- Da, aș putea spune de familie, pentru că mama mea și-a asumat o vocație de martir, tatăl meu părăsindu-ne imediat după ce m-am născut. O dată cu plecarea la Constanța, legăturile s-au rupt de tot, el emigrând în Germania. Părinții mei au fost foarte cunoscuți în lumea sportului: tata - în handbal, iar mama - în volei. Acum, tata este antrenor în Germania, iar mama, de la jucătoare profesionistă de volei a ajuns infirmieră la Spitalul Județean.

- Revenind la ultimul număr al revistei liceului, ne-a atras atenția interviul tău cu cea mai iubită scriitoare româncă - Ileana Vulpescu.

- După ce anul trecut, în luna mai, am terminat primul număr dedicat regizorului Sergiu Nicolaescu, un adevărat album cultural de 130 de pagini, am zis că trebuie să continuăm omagierea unor personalități. Doamna profesoară reușise să-mi inoculeze dragostea pentru Tudor Arghezi, dar cum n-am reușit la timp să o contactez pe Mitzura Arghezi, am zis că trebuie să o contactez pe doamna Vulpescu. Și pentru că apăruse în "Adevărul" un interviu, l-am căutat pe ziaristul care a realizat materialul și de ziua dumneai am sunat-o. Am pășit timid în Piața Rosetti, unde stă, și i-am mărturisit că am simțit întâlnirea noastră ca pe o împărtășanie cu spirit. Pentru că se simțea prezența soțului dumneai acolo, ca dovadă a unei mari iubiri. De atunci o vizitez cu cea mai mare plăcere. Dincolo de a fi, după părerea mea, ultima mare scriitoare a noastră, este un om de cea mai mare omenie.

- În opinia ta, generația actuală, colegilor tăi le mai acorzi șansa unui viitor mai… cultural?

- Eu mi-am întemeiat cartea pe ideea de speranță, dincolo de deznădejde și iubire, și suferință. Cred în forma aceasta sinceră și primară de speranță. Ceea ce se întâmplă cu actualele generații ține și de politică, și de guvernarea unui stat, și de societate. Iar dacă m-aș apuca acum să fac o disertație, cititorii ar zice, corect, că sunt naționalist, unii incorect, că sunt extremist. Atunci când libertatea este prost înțeleasă, trebuie să vină ca-n Roma antică, pentru o perioadă, un dictator care să pună lucrurile la punct, după care să dea curs liber cetății. Așa cum a fost și-n Spania, cu Franco.

Octavian Goga spunea în 1917 când țara era împărțită, că noi suferim de o meningită morală. Acum eu văd chiar o alergie la cultură și la tot ce este spiritual, iar oamenii parcă se scarpină în cap ca de purici și păduchi când aud de cultură.