"După ce cortina cade, devenim ploaie de stele, iar la următorul spectacol o luăm de la început"

Și-a petrecut pe scenă 30 de ani, timp în care a jucat în zeci de spectacole, lucrând cu regizori precum Silviu Purcărete, Dominic Dembinski, Ion Maximilian, Andrei Mihalache, Cătălina Buzoianu și Florian Pittiș. Maria Nestor, actriță a Teatrului de Stat, s-a dedicat artelor din copilărie, mai exact baletului, dansând până în clasa a VII-a, dar a făcut și baschet de performanță, la echipa Farul Constanța. La propunerea UNITER, Consiliul Județean Constanța i-a acordat o diplomă de excelență pentru 30 de ani de carieră în teatru.
În urmă cu două luni, s-a pensionat, după o carieră dedicată teatrului constănțean, jucând în spectacole ca "Revizorul", "Livada de vișini", "Titanic Vals", "Cum se numeau cei patru Beatles" sau "Joc de pisici".
- Ați făcut balet, baschet, și un liceu cu profil real, dar totuși, teatrul a învins. Cum s-a petrecut acest triumful?
- Da, am făcut baschet de performanță timp de trei ani, la Farul Constanța, timp în care am crescut doar doi centimetri în înălțime. Eram extraordinar de bună când alergam, dar când ajungeam la coș mă căpăceau cele înalte, îmi dădeau peste mâini. Am făcut liceul la real, pentru că nu mi-a plăcut latina, la Liceul 4. Acolo am început să citesc multe lucruri despre teatru, cumpăram tot ce se publica, iar la bibliotecă ceream Ibsen, Shakespeare, etc. Apoi, clasele a X-a și a XI-a le-am făcut la Școala Populară de Artă, la clasa Ilenei Ploscaru, de la care am primit abc-ul meseriei. Un profesor și o actriță pe care am iubit-o în mod deosebit și pe care o respect enorm de mult.
Îmi aduc aminte că aveam un casetofon și două casete, pe care mă înregistram recitând poezii, după ce alegeam anumiți autori. Mă ascultam, și apoi plângeam, pentru că trebuia să le șterg, ca să pregătesc alt recital.
Am avut la unii dintre cei mai buni profesori de teatru, Beate Fredanov, Alexa Visarion, Ion Toboșaru - preda estetica - i se spunea Sir Toby. Și Florin Piersic l-a avut profesor, de fapt, toate generațiile de actori i-au trecut prin mână. Profesorul Toboșaru m-a menționat în cartea sa "Contururi actoricești crepusculare", apărută în două volume.

"Știam fiecare replică și toate poantele din spectacole"
Eu spun mereu că am făcut de două ori facultatea: o dată la zi și o dată la seral, pentru că Institutul de Teatru se afla deasupra Teatrului Bulandra, unde cei mai mari regizori ai vremii montau spectacole formidabile, cu cei mai mari actori, unii dintre ei privindu-ne, acum, de sus.
Știam fiecare replică, și toate poantele actorilor. În "D’ale carnavalului", Ștefan Bănică avea rolul frizerului. Se spăla într-un lighean și cânta "Și mă cere, mamă cere, cine dracu’ te mai cere?", dar colegii îi puseseră pioneze în lighean. Noi, care știam spectacolul, am văzut că s-a întâmplat ceva.
După cursuri, mergeam la un restaurant al actorilor, unde continuam discuțiile despre teatru. Acolo l-am cunoscut și pe Marin Sorescu.
- Cum ați găsit teatrul constănțean, după experiențele din facultate?
- Am fost repartizată la Constanța în 1976, la Teatrul de Stat, director era Jean Ionescu, care a acceptat să mă primească aici. Am debutat în rolul secretarei din spectacolul "Micul in-fern", în regia lui Mihai Berechet.
Am găsit aici o echipă de actori excelenți, un colectiv foarte închegat, și la fel ca și regizorii angajați, Ion Maximilian și Gheorghe Jora. Am fost primită foarte bine de colegi. Au început, apoi, rolurile mari, atât cât permitea vremea aceea să se pună spectacole în provincie.
Aveam turnee în țară de două ori pe an, unul în Ardeal și unul în Moldova. În unele orașe nu aveam deloc condiții, ne spălam și la găleată, dar jucam cu plăcere, iar publicul moldovean ne iubea maxim. Plus că aveam și deplasări în Dobrogea, și nu exista spectacol care să nu meargă la București sau să nu vină critici mari, ca Silvestru sau Parhon. Am fi meritat și noi un teatru național.
Îmi aduc aminte de două spectacole extraordinare montate de Silviu Purcărete, pentru Festivalul de Teatru Antic – "Hecuba" și "Legendele Atrizilor". Dar și de spectacolul "Cum se numeau cei patru Beatles", de Stefan Poliakoff, regizat de Florian Pittiș, care nu s-a jucat foarte mult pentru că a intervenit legea drepturilor de autor. Am jucat și în spectacolul "Jocul vieții și al morții", montat de Gheorghe Jora, care a obținut premiul I la Festivalul Național de Teatru din cadrul "Cântării României", dar și în "Joc de pisici", al lui Gali Laszlo… ce rol minunat am avut!
- De care rol ați rămas atașată cel mai puternic?
- Am iubit și am jucat cu aceeași seriozitate și pasiune toate rolurile, indiferent de întinderea lor. Am fost învățați de profesorii noștri să nu refuzăm niciun fel de rol. Îmi iubesc teribil meseria, e o profesie în care înveți toată viața, de la oricine. Port un respect deosebit pentru toți angajații dintr-un teatru, de la portar până la corpul tehnic, electricienii, care sunt tot artiști - dacă nu înțeleg ce vrea regizorul, nu iese spectacolul. Și pentru croitor și cabiniere, care trebuie să-ți schimbe machiajul și îmbrăcămintea într-o secundă. Totodată, vreau să mulțumesc publicului care calcă pragul unei instituții de cultură și să îi urez sănătate și "La mulți ani"!
- Ce lasă în urmă 30 de ani de teatru?
- Mă simt ca un pescăruș în largul mării, cu aripile înghețate, care se uită în jur și nu vede nimic. După ce cortina cade la final de spectacol, noi, actorii, devenim ploaie de stele, iar la următorul spectacol o luăm de la început.