"Eu nu-mi aleg actorii din distribuție pe prietenii!"

Prezentă, recent, la Constanța, cu prilejul premierei naționale a spectacolului "Hoții de frumusețe", după cartea omonimă a lui Pascal Bruckner, tânăra și revoluționara regizoare Chris Simion a reu-șit să uimească din nou publicul constănțean cu o transpunere de secol XXI.

De altfel, pentru a face cunoștință mai bine cu Chris Simion, vă oferim propria-i definire: "Eu, ca persoană fizică, nu exist. Există doar creația mea. Dacă merită ceva din ceea ce am lăsat în urmă? Păi asta o pot spune numai aplauzele oferite de spectatori sau numărul de cărți vândute și căutate de cititorii mei. Oricum, miza rămâne întotdeauna aceeași: să îi arăți celui de lângă tine drumul spre frumos. Am învățat patru ani pentru Psihologie. În ultimul an de liceu, am fost pentru prima dată la teatru. Și tot atunci am simțit că asta trebuie să urmez, că numai așa pot să dăruiesc celorlalți un gram de frumos. Mi-am căutat și drumul și sufletul mult, dar în momentul în care le-am găsit, nu am putut să mă abat. Indiferent de obstacole, de crize, de deșertăciune sau de absolut, am mers mai departe purtându-mi cu credință, demnitate și umilință crucea. În Infinit nu există popas. Dacă ai obosit, răsuflarea se face din mers. Iar arta ... arta nu este făcută pentru oricine. Arta este făcută pentru cei care se simt nenorociți fără ea".

În debutul interviului, ne-a mărturisit că a reușit să ducă la bun sfârșit acest proiect după opt ani de "căutări".

- Care a fost impedimentul care a lungit acest travaliu?

- Dramatizarea. La partea tehnică și la viziunea de acum am ajuns abia anul trecut. Mult, chiar foarte mult s-a lucrat pe text și cu întreruperi. A trebuit să găsesc o temă regizorală care să fie fidelă temei literare, să nu trădeze textul autorului, dar să vină cu ceva în plus ca spectacol. Dar mai ales să servească spectatorului de astăzi, care are un alt tip de problematică decât cea pe care a folosit-o Pascal când a scris romanul, respectiv în anul 1996.

- Ce credeți că a ținut publicul țintuit în fotolii până la final: subiectul sau decorul 3D?

- Cred că în primul rând Bruckner este o provocare. Când citești pe afiș că îi aparține povestea, vrei să vezi ce se întâmplă. În al doilea rând, distribuția. În al treilea rând, montarea. Nu știu dacă ordinea este neapărat aceasta, dar cred că, împreună, suma acestor argu-mente ține spectatorul treaz. Iar dacă ești onest, ca regizor, spec-tatorii nu-ți pleacă din sală.

- Este interesant să descoperi că un regizor atât de tânăr face săli pline și în provincie.

- Probabil că a fost compatibil ceea ce am spus noi pe scenă, cu ce așteptări au existat. Compania D’Aya ființează de 14 ani, dar mai ales în ultimii are titluri care s-au jucat și care fac sală arhiplină oriunde am merge. Iar la Constanța venim mai mereu. La Casa de Cultură din Constanța am fost cu "Maytreyi", la "Harlequin", în Mamaia, am fost cu "Dragostea durează trei ani", iar pe 17 iunie revenim tot acolo cu spectacolul "Ce ne spunem când nu ne vorbim".

Oricum pentru public facem ceea ce facem și trebuie să existe o chimie între ceea ce dai și ceea ce primești.

- De ce, totuși, v-ați oprit la capriciosul Pascal Bruckner?

- Bruckner este un laborator pentru mine. Este un studiu, din punct de vedere literar, și este în primul rând una dintre personalitățile care m-au marcat intelectual. Și la orice text Bruckner m-aș opri oricând, pentru că te provoacă din postura de regizor și te determină să cauți mai departe decât textul și să vii cu o poveste paralelă, care să fie fidelă textului. Știu că multe din cele văzute pe scenă nu sunt în roman, dar aici a intervenit libertatea regizorului de a oferi situații care nu-l trădează pe autor, dimpotrivă, îi îmbogățesc scena. E teatru, deci e necesar să existe conflict, să existe o anumită dinamică a scenelor. Iar distribuția a venit de la sine. Eu nu-mi aleg actorii pe prietenii, fapt pentru care nici nu am foarte mulți prieteni, căci nu înțeleg. Îi aleg dacă avem nevoie și dacă îi vedem în rolurile respective.