"Hymnus" - o caterincă brutală a societății contemporane

O parte din echipa din "Hymnus" a mai fost la Constanța, cu spectacolul "Caii la fereastră", de Matei Vișniec, iar cuplul de actori Claudiu Bleonț - Victoria Cociaș este unul rodat, bine sudat și, după ce îl vezi, te întrebi cum a sunat spectacolul original în limba franceză și cu ce patos s-a jucat.

O sală pe jumătate goală a întâmpinat echipa Casei de Cultură Arad și a Teatrului "Fani Tardini" din Galați care a prezentat, în premieră la Constanța, spectacolul "Hymnus". O piesă despre care anul trecut s-a scris foarte mult după primirea premiului presei "Coup de coeur du club de la presse", grație programului Thepis al regizorului Radu Dinulescu. Este vorba despre un program ce dezvoltă creații românești în limba franceză, vândute apoi, ca produs final, festivalurilor din Franța.

Recent colaborator al Teatrului de Stat Constanța pentru o piesă după Vișniec, curiozitatea de vedea o piesă deja premiată la un festival la care, în curând, și ai noștri vor juca, a fost și mai mare.

"Hymnus" a avut premiera în limba română la sfârșitul anului trecut, după ce s-a jucat în Franța cu săli pline ochi. Iar acum au pornit în turneu prin țară să ne arate cu ce au câștigat: realitatea de lângă noi - știrile de la ora 5, în varianta teatrală.

După o săptămână încărcată, ideea de a veni la teatru să te destinzi o lași acasă sau la intrarea în sală. "Hymnus" te scutură, te bulversează și, de ce nu, chiar te scoate din minți prin brutalitate, limbaj. O succesiune de evenimente și foarte multe efecte vizuale care acum, după ce am văzut și piesa montată la Constanța tot de Niculescu, realizez că sunt esența unui spectacol viu, antrenant și care te ține în suspans.

Povestea este șocantă, dar al naibii de reală și cu cât este mai vie cu atât este mai dureroasă. Acțiunea piesei se petrece în Europa de Est, într-o familie aflată la marginea societății. Victoria Cociaș s-a transpus în rolul unei femei de condiție foarte modestă, care trăiește drama însingurării și indiferenței celorlalți. Ea nu se poate adapta în această lume violentă și indiferentă și se trezește singură. Bleonț, la rândul lui, umple scena și rolul de nebun neînțeles i se potrivește mănușă. El se ocupă cu sortarea gunoaielor, dovedindu-se a fi un clovn, ba chiar și un filosof brutal, care pune sub semnul întrebării viața din perspectiva mizeriei și sărăciei umane.

Iar toată povestea lor este spusă într-un decor original, cu un ecran de televiziune care prezintă (pe bune!) reclame. Nu e o publicitate mascată, ci reclame reale, care au legătură cu dorințele neîmplinite, poftele și visele oricăruia de a accede mereu la un nivel superior.

Recunosc că este primul spectacol la care maneaua a sunat bine pe fundal, Adi Minune sau de Vito sau cum l-o chema face parte din viața asta, chiar dacă vrem sau nu să vedem acest lucru.

Nu am primit niciun mesaj optimist din acest spectacol, doar că m-a zgâlțâit zdravăn. Cred că este unul dintre puține spectacolele-manifest din teatrul românesc de la care ieși cu un gust amar. Sex, manele, băutură, bătăi, limbaj de mahala - cu asta am impresionat francezii, numai că acest subiect acasă nu va face săli pline.

Și nu pot să trec peste faptul că piesa interzisă clar minorilor nu a avut nicio atenționare în acest sens. Mizeria și lupta pentru supraviețuire și pe scenă, spusă pe bune, fără menajamente și floricele s-a încheiat apoteotic - "să f... o manea!" Dacă voi ziceți...

Tăcerea publicului la ieșirea din sală, câteva fețe încruntate, altele îngândurate - e tot ce a lăsat în urmă un spectacol de care uneori cred că avem nevoie pentru a ne mai trezi la realitate. Dar mai rar, pentru că doare.