În "Synecdoche, New York", filmul bate viața
![În](https://cugetliber.ro/imagini/original/19476197eb1991bedc8ce1c956fc9829.jpg)
Articole de la același autor
Muzeografii și arheologii de mâine, la Muzeul "Callatis"
09 Iunie 2009
Un bărbat din Năvodari a mers pe jos până în Istanbul
24 Aprilie 2009
V-ați întrebat vreodată cum ar fi să aveți un martor permanent, care să asiste cu o răbdare sisifică la viața pe care uneori o adorați, uneori o urâți de moarte, uneori vă plictisește sau vă derutează? Ei bine, Charlie Kaufman a și regizat o astfel de poveste, pe care a intitulat-o "Synecdoche, New York".
Plictisit de viață, ipohondru, Caden Cotard, interpretat de Philip Seymour Hoffman, este obosit(or), patetic, lipsit de energie sau de un simț prea evident al umorului. Regizor genial, Caden a găsit modalitatea prin care îi readuce lângă el pe cei care l-au părăsit, inclusiv pe el însuși: realizează un spectacol. Între timp, acumulează ani, obsesii, boli, depresii, pe care le exploatează scenic, într-un ritm continuu, care durează vreo 20 de ani. Importanți deși se trece brusc de la o etapă la alta (momentul în care Caden e părăsit de familie e imediat urmat de cel în care acesta e "prins" într-o altă relație), nu simți că mâna timpului este forțată.
Ai crede că șocul existenței lui Caden e atenuat prin imprimarea scenică a acesteia. Lucrurile, însă, stau altfel, cu preponderență în momentele de interferență între planul real și cel ficțional.
Caden se uită în sine prin personajele sale, specularitatea devenind principalul efect psiho-cinematografic pe care îl impune. Un spectacol-de-sine continuu, doborât de un fenomen pur – moartea.
Vocea călăuzitoare care se substituie conștiinței lui Caden îi revelă acestuia piesa lipsă din spectacolul său: moartea. Astfel, spectacolul devine complet.
Plictisit de viață, ipohondru, Caden Cotard, interpretat de Philip Seymour Hoffman, este obosit(or), patetic, lipsit de energie sau de un simț prea evident al umorului. Regizor genial, Caden a găsit modalitatea prin care îi readuce lângă el pe cei care l-au părăsit, inclusiv pe el însuși: realizează un spectacol. Între timp, acumulează ani, obsesii, boli, depresii, pe care le exploatează scenic, într-un ritm continuu, care durează vreo 20 de ani. Importanți deși se trece brusc de la o etapă la alta (momentul în care Caden e părăsit de familie e imediat urmat de cel în care acesta e "prins" într-o altă relație), nu simți că mâna timpului este forțată.
Ai crede că șocul existenței lui Caden e atenuat prin imprimarea scenică a acesteia. Lucrurile, însă, stau altfel, cu preponderență în momentele de interferență între planul real și cel ficțional.
Caden se uită în sine prin personajele sale, specularitatea devenind principalul efect psiho-cinematografic pe care îl impune. Un spectacol-de-sine continuu, doborât de un fenomen pur – moartea.
Vocea călăuzitoare care se substituie conștiinței lui Caden îi revelă acestuia piesa lipsă din spectacolul său: moartea. Astfel, spectacolul devine complet.
Comentează știrea
Nu există comentarii introduse pentru acest articol!
Articole din aceeași secțiune
Marţi, 09 Iunie 2009
Marţi, 09 Iunie 2009
Marţi, 09 Iunie 2009
Marţi, 09 Iunie 2009