Între Nobel și Zece pentru România

Herta Müller s-a născut în România și a luat premiul Nobel.
Opera ei literară s-a hrănit din nenorocirile comunismului pe care le-a trăit nemijlocit. E ceea ce declara la prima ei conferință de presă după anunțarea premiului. Spunea că de multe ori un scriitor nu își alege temele, ci temele îl aleg pe el, iar ea, cea evadată din lagărul comunist, nu se poate desprinde de coșmarul trăit în România, încă nu poate înțelege cum a putut dura atât și cum a putut distruge o țară. Tot în primele fraze, îi pomenea pe cei care au trăit alături de ea chinul, pe cei care nu mai sunt în viață și au fost învinși de sistem.
Nu am apucat să aud mai mult din răs-punsurile laureatei premiului Nobel la conferința de presă transmisă în direct de Realitatea TV, pentru că producătorii au decis să o întrerupă. În studio era marele guru al presei românești, Cristian Tudor Popescu și ținea să-și exprime disprețul seniorial pentru asemenea premii acordate pe criterii politice, pentru scriitoarea care - a decis el brusc, în contradicție cu evidența - nu a pomenit România în vorbele sale (de fapt, tocmai o menționase, între primele cuvinte!), pentru așa-zisa valoare literară a operei ei (pe care a recunoscut că NU A CITIT-O!!!), pentru că a ales să vorbească despre comunism și nu a spus nimic despre mentorii săi literari sau despre curentul în care se încadrează opera ei (nu fusese întrebată!!! I se pusese întrebarea, în același trend care explică acordarea premiului Nobel prin motive care țin de corectitudinea și oportunitatea politică, dacă e vreo legătură cu aniversarea a 20 de ani de la căderea zidului Berlinului). Repet, conferința de presă nu se încheiase, abia începuse; într-un colț al ecranului o vedeam pe laureata premiului NOBEL vorbind la microfon, dar de auzit îl auzeam scuipându-și veninul de laureat al premiului "Zece pentru România" pe Cristian Tudor Popescu. Nu-l interesa ce ar mai fi avut de spus scriitoarea, acum vorbea El! După ce m-am enervat, mi s-a făcut o scârbă imensă...
Chiar așa, de ce ne-am bucura că un om care a scris împotriva regimului ce ne-a oprimat pe toți a fost premiat cu cel mai prestigios trofeu din lume? De ce ne-am bucura că eforturile unui om care a făcut dizidență, a rezistat Securității și a suferit din pricina rezistenței au fost recunoscute pe plan mondial? De ce am admira sau am dori să cunoaștem o operă care s-a hrănit obsesiv din suferința adâncă și durabilă a unei tinereți strivite sub dictatură? De ce am putea gândi că asemenea eforturi creative sunt sublime căci slujesc o cauză, aceea a democrației și deschid ochii celor care nu s-au confruntat cu plaga și nu-i cunosc potențialul malefic? De ce n-am bagateliza suferința acestei femei și nu ne-am gândi că din calcul rece și oportunism a scris împotriva comunismului, vizând un premiu care nu mai are nicio valoare de vreme ce e politically correct?
Mai dă-o-ncolo pe Herta Müller, ce poate să ne spună ea mai interesant decât guru CTP?!
Acesta a fost momentul în care m-am despărțit definitiv de admirația pe care am avut-o cândva nu pentru caracterul, ci pentru talentul lui jurnalistic. Oricine poate manifesta atâta dispreț pentru un om și o operă pe care NU LE CUNOAȘTE, oricine poate susține un demers demolator împotriva unei persoane fără a prezenta vreun argument valid degeaba și abuziv ține un pix în mână. Și poate că ar trebui să consulte un medic pentru a-și conștientiza frustrările și trata problemele psihice...