Istoria, refăcută cu bisturiul și penseta

Restauratorii au o meserie specială, frumoasă, dar și complexă. Ei sunt chirurgii istoriei, cei care dau viață fiecărei piese pentru a transmite generațiilor viitoare momente importante ale evoluției diferitelor culturi. Fiecare ciob, fir textil, bucată de marmură sau obiect decorativ reprezintă pentru ei o incitare, o curiozitate și o descoperire. Ei sunt cei care, după scoaterea la lumină a obiectelor, le dau formă, le personalizează, așezându-le în locul care li se cuvine, în muzee.

Laboratorul de restaurare al Muzeului de Istorie se află într-un imobil foarte modest, cu camere mici, pline cu obiecte și materiale de lucru. Încă de la intrare simți un miros înțepător dat de acidul acetic, glicerină, eterul de petrol, rășină, aracet, detergenți puternici, cauciucul siliconic. Aici, după fiecare campanie de cercetare, sunt deșertați peste 40 de saci plini cu cioburi de ceramică, metale, monede, oase, bijuterii, obiecte de cult sau de uz gospodăresc, cărora restauratorii trebuie să le dea forma inițială și apoi să le găsească locul în istorie. Fiecare bucățică înseamnă ceva nou, un alt vas, o altă formă și o nouă testare.

Restauratorul de sticlă, rarisim

Mădălina Lemnaru este de 21 de ani restaurator sticlă-ceramică la laboratorul constănțean și face parte, după cum ne-a spus, dintr-o breaslă foarte mică de specialiști. I-au trecut multe prin mâini, iar expunerea celei mai mari colecții de sticlă din țară, la muzeul constănțean, i se datorează.

Ieri, la ora intervenției noastre, avea pe masa de lucru vase din secolele I - II, din ateliere dobrogene. Dar ne-a declarat că cel mai spectaculos obiect care a renăscut în laborator a fost o coajă dintr-un ou antic, găsită într-un vas de ofrandă, descoperit la Tomis, și a cărei reconstituire a durat aproximativ 6 luni.

Vorbește cu mare plăcere despre munca ei și am aflat, din start, că procesul de restaurare trebuie sa decurgă conform unui principiu clar: părțile originare ale obiectului se păstrează în totalitate. Materialele folosite în intervențiile de restaurare trebuie să fie similare celor originare sau, dacă acest lucru nu este posibil, să aibă proprietăți fizico-chimice cât mai apropiate de ale originalelor. Iar completarea zonelor care lipsesc să fie discretă, dificil de sesizat prin examinare directă.

Restaurarea unui vas de sticlă poate dura și câteva luni din cauza materialului fragil, de multe ori adus la laborator în fragmente foarte mici.

Tratamente chimice, dar și artă

Dar cum se face restaurarea unui vas de sticlă antic?

"Începem prin curățarea bucăților de sticlă de depunerile de pământ, urmează tratamente chimice cu anumiți acizi, apoi neutralizarea în apă distilată până se obține un PH neutru. Reconstituirea pare un joc de puzzle, iar în cazul sticlei, se începe de la fundul vasului. Bucățile se lipesc în primă fază cu scotch, apoi prin interior se toarnă rășină pe toată spărtura vasului. Completările necesare se fac tot cu rășină epoxidică colorată", ne-a explicat specialistul.

Însă, nici după ce sunt expuse, obiectele nu scapă de ochiul și mâna restauratorului. "În câțiva ani, rășina îmbătrânește, scade rezistenței ei și avem obligația să readucem în laborator vasele, să le dezlipim și să le refacem".

Mădălina Lemnaru lucrează cu echipamente de protecție, iar instrumentarul este cel specific stomatologilor.

Așadar, restaurarea este de fapt o combinație între artă și știință, iar primul impact pe care îl ai în momentul în care intri într-un astfel de laborator este că ai ajuns în locul în care istoria se rescrie sub ochii tăi, cu penseta și bisturiul, grație acestor "doctori" gata oricând să îți spună, cu patos, povestea fiecărui ciob care le trece prin mână. Câte meserii mai au acest farmec aparte?

Avem cel mai mare tezaur de sticlă din țară

Constanța deține cea mai mare colecție de tezaur de sticlă din țară, cele mai vechi datează din secolul I Î.Hr., fiind aduse la Tomis din celelalte regiuni ale Imperiului Roman, predominant din Siria și Palestina, spun specialiștii. De menționat faptul că, în secolul I, a fost inventat procedeul de suflare a sticlei și turnarea pastei obținute în tipare, sticla ilustrând, astfel, o zeitate din diferite regiuni.

Unguentarele au fost descoperite în morminte, fiind folosite la ritualurile de înmormântare. Sticlele folosite la transportul diverselor lichide în uz casnic erau frecvente în secolele I Î.Hr.- I D.Hr., fiind numite carafe. Acestea erau utilizate doar de persoanele avute, aristocrații.

Din secolele III-IV D.Hr., producția de sticlă se diversifică, apărând numeroase ateliere. În epoca romano-bizantină, vasele de sticlă nu mai apar în morminte, ci în cetăți sau în bazilicile creștine. În zona peninsulară a Constanței, a fost descoperit un vas de sticlă ce conținea, potrivit specialiștilor, sânge de martiri. La Cetatea Histria, în apropierea Bazilicii Episcopale, a ieșit la lumină un depozit de lămpi.