Istoricul Gheorghe Dumitrașcu împlinește astăzi 70 de ani

1918
Istoricul Gheorghe Dumitrașcu împlinește astăzi 70 de ani - 6792fa01c56ef0f7c5a58d508954c34d.jpg

Articole de la același autor

Pe prof. Gheorghe Dumitrașcu oamenii îl cunosc pentru anvergura sa culturală, fiind considerat unul dintre cei mai importanți istorici din țară. Studenții săi de la Universitatea "Ovidius" compară cursurile profesorului Dumitrașcu cu adevărate piese de teatru, regizate pe loc, spontane, vii și esențiale. Ironic, autoironic, carismatic, prof. Dumitrașcu ne-a povestit despre copilăria de la Nisipari, marcată de colindele pe care le știa de-a fir a păr, despre bostana și vița de vie pe care le păzea din pasiune, despre adolescența de la Medgidia, studenția de la București
și despre cum a învățat să fie român la Cluj.
Astăzi împlinește vârsta de 70 de ani, ocazie cu care îi urăm "La mulți ani!".

- Care au fost cele mai plăcute momente ale copilăriei?
- E adevărat că recunoști că devii bătrân atunci când amintirile copilărești sunt extraordinar de vii. Ba, uneori, atât de vii, încât e singurul lucru viu în ființa ta. Copilăria înseamnă ceea ce a reprezentat pentru toți oamenii sensibili sau mai puțin sensibili viața. Mai ales pentru copiii de țăran. Sigur că această copilărie a noastră era mai grea, mai frustrantă, mai lipsită de împliniri, dar avea lucruri pe care parcă nimeni n-ar fi în stare să le aprecieze azi. De pildă, având de ales între a merge la o tabără de creație literară în care m-aș fi întâlnit cu unul pe care îl chema Nicolae Labiș și a păzi bostana lui tata mare, este evident că am ales să păzesc bostana și că mă durea în cot să mă duc la taberele literare.
Ei bine, această copilărie înseamnă că aș fi la fel cu toată lumea și puțintel mai altfel. Adică un copil ai cărui bunici erau analfabeți toți patru, iar unul dintre ei, bunicul din partea mamei, avea patima de a i se citi ziarele. Am învățat să citesc probabil ajutat de mămica, la 4-5 ani, când tata era pe front. Și am început să citesc, nu știu cum. Citeam ziarele. De acolo am aflat ce e cu "Churchill", cu "Truman", cu "Stalin", cu "Roosevelt", lucruri foarte importante. Apoi am aflat: tataia era membru în Partidul Social Democrat "Titel Petrescu", era în 1946, când am intrat eu la școala generală din sat. Tot el mi-a adus "Iliada și Odiseea" în proză și cu niște lozinci și legende, despre care mi-am amintit peste 44 de ani, când le predam studenților mei.

"Satul meu, față de care și acum îmi trăiesc nostalgiile…"
Copilăria mea înseamnă un imperiu al libertății. Înseamnă armanul, locul în care se treierau cerealele, înseamnă culesul de vie, păzitul de vie și bostană. Mergeam să păzesc bostana și mă închideam în colibă unde aveam fel și fel de lucruri aduse de mine pentru situații de incendiu, și câinele îl legam la ușa colibei, în timp ce puteau fi furate toate vrejurile și toți pepenii. Dar aceea era copilăria mea, și satul meu față de care și acum îmi trăiesc nostalgiile…
Copilăria mea înseamnă, în același timp, Moș Ajun și colinde, și Steaua, și Plugușorul. Știam niște Plugușoare care începeau de seara și se terminau dimineața. Și azi îmi vine în minte așezarea pomilor din grădină, și știu și azi unde erau butucii de tămâioasă. Aceasta e copilăria mea de care nu m-am despărțit niciodată, mai ales acum, la o foarte înaltă bătrânețe, când mă mai retrag în ea.
Îmi aduc aminte că am rămas impresionat de un potcovar, motiv pentru care îmi legam de gât o sârmă și umblam cu niște potcoave. Dar și de o întrebare în clasa întâi (sau întâia, cum ar zice Lucica, soția mea, care a fost învățătoare), când am fost întrebați ce vrem să ne facem. Evident, în timp ce colegii mei au răspuns rege și regină, eu am spus că vreau să mă fac bucătar, dar nu am avut această posibilitate.

- Regretați?
- Să știi că aș fi fost un bun bucătar - creator, deși mâncărurile pe care le-aș fi făcut le-aș fi mâncat numai eu, nu s-ar fi încumetat nimeni. Dacă nu puteam fi un cowboy, măcar eram un cobai.

- Medgidia, unde ați absolvit liceul, a fost o trecere între inocența Nisipariului și provocările Bucureștiului?
- Lumea Medgidiei era un Nisipari prelungit. Aici am făcut primele înșelăciuni. Am cumpărat un ziar, am dat 1 leu, ziarul costând 25 de bani, iar vânzătoarea mi-a dat restul de la 5 lei. N-am avut tăria să-i spun că a greșit, și să-i dau banii înapoi, dar uite, îi cer scuze cu întârziere, sunt 60 de ani de atunci.
Drept moștenire de la Liceul "Nicolae Bălcescu" din Medgidia am prieteniile, cu care mă îngrop: Cornel Lungu, Ștefan Păunescu, Dan Spătaru…

- Iar studenția cum v-a găsit?
- La facultate am continuat să fiu tot timpul copil. Copilul pe care o țigancă îl pupa pe gură când avea 10 ani și ea avea 13 și se juca cu părul lui și îi spunea că o să aibă succes și n-a avut. Copil era și studentul de anul I și II, ale cărui colege de la Istorie se jucau cu părul lui. Din acest motiv, toată viața mi-am dorit să am chelie.
În facultate am citit întreaga literatură rusă, literatura engleză, australiană și americană, care m-au dominat, în timp ce în liceu mă dominase literatura română, în special Sadoveanu.

Oamenii politici de la București sunt niște analfabeți și niște non-români
Tăticu’ era convins că merg la Medicină Veterinară. Nu m-am dus la nicio Medicină Veterinară, am învățat în beciul din curte și am făcut Facultatea de Istorie de Bu-curești, unde n-am învățat aproape nimic. M-am trezit la Cluj, unde am fost repartizat la Institutul de Istorie al Academiei, și am spus că nu merit să fiu acolo. Dar mi s-a spus că sunt cel mai bun pentru așa ceva și am fost repartizat acolo, unde am învățat să fiu român, unde am descoperit Transilvania, românismul și istoria Transilvaniei, pentru că noi în facultate n-am învățat despre asta. Pentru Miticii de la București nu exista Transilvania, cum nici acum nu există pentru oamenii politici de la București, care sunt niște analfabeți și niște non-români, ca să nu spun anti-români.

- Și totuși viața v-a purtat înapoi, acasă.
Eram în anul V, când a venit în satul nostru o învățătoare tânără, blondă, cu un halat frumos cu trandafiri roșii, de care m-am îndrăgostit irecuperabil. Pentru această femeie am venit aici, dar și pentru a-mi ajuta frații, pentru că am cinci frați mai mici. Cu această femeie am doi copii (dr. Lavinia Gheorghe, muzeograf și Decebal - Aureliu Dumitrașcu – economist – inspector – n.red.).
Soția mea, singura mea iubire, dincolo de tot și de toate. Ei îi datorez totul, și nu retrag niciun cuvânt din toate dedicațiile pe care i le-am făcut în cărțile mele.

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole din aceeași secțiune

Pagina a fost generata in 1.8344 secunde