Jean Constantin s-a retras în nemurire, în aplauzele oamenilor

Maestrul comediei românești, Jean Constantin, a fost condus, ieri, pe ultimul drum, de către cei care l-au iubit, l-au apreciat și l-au urmărit pe scenă sau pe micul ecran.

Sute de constănțeni, familia, dar și colegii de breaslă, precum Ion Dichiseanu, Stela Popescu, Alexandru Arșinel, Romică Țociu, Cornel Palade, Vasile Muraru și Nae Lăzărescu și-au luat rămas bun de la regele comediei românești, cel de la care au învățat că veselia nu are vârstă.

Va rămâne alături de noi, prin zecile de înregistrări - mărturii ale talentului și forței explozive de care dispunea, și care i-au asigurat un loc privilegiat în sufletul publicului.

Maestrul se destăinuie

//"Am trăit uneori drame, pe scenă sau pe ecran, când am jucat roluri proaste de comedie. Drama a fost că a trebuit să le primesc.

Nu aș renunța la teatru pentru film. Eu am început cu spectacolul de revistă și simt mereu nevoia să am în față publicul căruia îi comunic. De aceea, în film mă străduiesc să evit aparatul, pe care îl confund deseori cu publicul". (Interviu cu Sergiu Selian, "Cinema", 1971, nr. 11).

//"Nu-mi convine că sunt distribuit în roluri de amuzament, dar mă bucură că nu sunt uitat de regizori. Sunt și actori care au fost uitați de regizori pentru că nu au acceptat să facă ceea ce li se propusese. Eu m-am achitat conștiincios, pentru că am considerat că orice rol mic e mare dacă-l fac cu dăruire și credință.

//Aș vrea să fac un rol de dramă. Mă gândesc dacă scenariștii bănuiesc că eu aș putea să fac lumea să plângă sau să treacă de la râs la plâns.

Mi-amintesc de bătaia primită de la Toma Caragiu în «Procesul alb». Îmi dădea vreo 63 de palme și eu plângeam de-a binelea și-i spuneam că «nu sunt eu ăla». Și cei care mă vedeau plângeau și ei. Deci aș putea să plâng… este adevărat că am învățat publicul să râdă, știind că râsul e sănătos. Veselia n-are vârstă!" (Interviu cu Radu Georgescu, "Săptămâna", 21 decembrie 1979). (declarații preluate din cartea "Omul care aduce… hazul", Jean Badea, p. 175-177).