Marin Mincu nu poate fi șters din cronica Universității "Ovidius"

Dacă nu m-ar fi sunat dl. Ion Popișteanu ca să mă "informeze" generos în privința "adevăraților" ctitori ai Universității "Ovidius", nici nu aș fi știut că există
și că a fost deja publicată în 2006 o cronică a instituției universitare, la 45 de ani de la înființare. Îmi fac mea culpa că, din cauza lipsei de difuzare și de promovare a acestui impozant volum nu am avut acces din timp la o lucrare care scoate în evidență chintesența intelighenției tomitane angajată în actul istoric de a întemeia universitatea post-decembristă la Constanța. Din conversația cu domnul Popișteanu, chiar dacă s-a exclus, cu falsă modestie, din onorabilul grup, am tras concluzia că domnia sa a fost cel mai important factor, unul de coagulare "eroică" a tuturor forțelor implicate în demers.

Pentru că am făcut parte din prima promoție de studenți ai Facultății de Litere din Constanța (1990 - 1995) și pentru că am trăit mereu cu impresia că mentorul meu, prof. univ. dr. Marin Mincu a fost cel care s-a luptat, cu agresivitatea și obstinația pe care orice nouă întreprindere le cere în țara asta, pentru înființarea universității "Ovidius" (căreia i-a dat numele, neacceptând propunerea lui Victor Ciupină, de a o numi "Universitatea Mării Negre") și, mai departe, pentru acreditarea ei în plan național și internațional, am ținut să cercetez în ce fel această cronică "documentată" reflectă corect sau nu eforturile la care, cel puțin în parte, am fost martoră.
Și leg apariția acestui articol de începutul unui nou an universitar, festivitate care ar trebui să prilejuiască reîntâlnirea, în campusul de la "Ovidius", a tuturor celor care au contribuit la ctitorirea instituției și mai sunt în viață, ceea ce, din păcate, nu se întâmplă.

Mărturii ale unor oameni de onoare
Ca să mă informez mai exact, am recurs la mărturiile unor profesori și oameni politici constănțeni implicați în procesul înființării universității, mărturii consemnate de Florin Anastasiu în lucrarea sa Balul pufuleților, apărută în anul 2000. Și nu mi-au părut deloc străine unele declarații ale câtorva dintre personalitățile marcante ale Constanței cu privire la acele momente de început.
De exemplu, profesorul Gheorghe Dumitrașcu spunea că "În momentul în care s-a pus problema înființării primei facultăți a Universității, Facultatea de medicină, cei care se ocupaseră în principal de asta, psihiatrul Bogdan Dumitrescu și, mai apoi, doctorul Vasile Sârbu, au dat de greu, atunci a intrat în scenă Marin Mincu. În mod indiscutabil, Marin Mincu a avut un rol eminamente pozitiv la înființarea universității, de multe ori, poate, hotărâtor, impulsionând procese care, altfel, ar fi rămas moarte. Și asta pentru că, lipsit de prejudecăți și de un exces de bun simț, Mincu acționează ca un buldozer. Este de o perseverență extraordinară și de o putere de muncă ieșită din comun. În această fază, intervenția lui a fost eminamente pozitivă, poate chiar decisivă. Și mai înainte, când trebuia să obținem avizul de înființare pentru Universitate, Mincu a intervenit prompt, la secretarul de stat Paul Cornea, ca, mai apoi, să ne înlesnească, mie și lui Barbu Dănescu, accesul la ministrul Șora."
Doctorul Vasile Sârbu povestea și el cum a intervenit Mincu la înființarea Facultății de medicină: "la un moment dat, ajunsesem într-un punct mort, când a venit la mine domnul Ion Popișteanu și mi-a spus că a găsit salvarea în persoana profesorului Mincu, om ce îi cunoștea foarte bine pe ministrul Șora și pe Cornea. Eu nu îl cunoșteam pe Mincu și am întrebat nedumerit: "Cum, dom’le, de unde până unde Mincu?" "Dom’le doctor, providența ni l-a trimis pe Mincu, să ne scoată din impas", mi-a răspuns Popișteanu. Ne-am întâlnit și Mincu s-a oferit foarte dezinvolt să ne sprijine."
La fel, domnul profesor Silviu Sburlan, care se număra printre prietenii lui Marin Mincu, se exprima foarte plastic, cu privire la construcția campusului: "când acționarii de la SC Nazarcea erau pe punctul de a ne sufla acel teren, Mincu, înarmat cu decizia de acordare a terenului, s-a urcat pe buldozer și a tăiat prima brazdă a campusului. Ca Moise în Marea Roșie, domnule, a fost ceva formidabil. Pe mine m-a trimis să vorbesc cu polițiștii, pe Ciupină l-a pus să stea "de șase", iar domnul rector Arsenie se tupila după o tufă de boscheți, să nu-l vadă careva… Pentru cele două rânduri de vie doborâte atunci, a fost chemat de mai multe ori la poliție să dea declarație. Apoi, campusul în sine… Păi Mincu, cu mâna lui, a schițat încăperile, el a ales materialul și mobilierul, el i-a ținut permanent în priză pe constructori, el făcea zilnic drumuri la București și la Primărie împreună cu mine."
Este clar, din aceste relatări, că cei implicați activ în demersurile inițiale au fost senatorul pe atunci Gheorghe Dumitrașcu, psihiatrul Bogdan Dumitrescu, Barbu Dănescu, în calitate de președinte al Consiliului Județean Provizoriu de Uniune Națională și Marin Mincu, propus ca prim rector al noii universități constănțene, întrucât a fost considerat de către toți ca omul cel mai potrivit, cu prestigiul și voința necesare pentru a deschide ușile de la ministerul condus de Mihai Șora. Evident că Ioan Popișteanu a fost omul din umbră, care a strâns unele semnături de adeziune, iar doctorul Vasile Sârbu a apărut mai târziu alături de Bogdan Dumitrescu atunci când s-a pus problema înființării facultății de medicină. În realitate, cum nu era încă universitar, Adrian Rădulescu, în calitatea sa politică de primar și prefect post-revoluționar, a avut un rol executiv semnând documente oficiale locale și a fost numit rector numai atunci când Marin Mincu a refuzat propunerea inițială.
Reiese, de asemenea, că, și pentru construcția noului campus, Marin Mincu a fost cel care s-a implicat cu toate forțele. Foarte important este faptul că Marin Mincu era singurul, dintre cei de mai sus, care avea un statut de universitar consacrat atât la nivel național, cât și internațional (doctor în literatură la 27 de ani și conferențiar la 36 de ani), din 1978 el predând, ca profesor titular, la Universitatea din Florența.
De curând, stând de vorbă cu profesorul Dumitrașcu, el mi-a confirmat vorbele citate mai sus, adăugând totuși că roluri majore în ctitorirea universității au avut Adrian Rădulescu și Ioan Popișteanu, pe care omisese atunci să-i menționeze.
Evident că am discutat și cu profesorul Marin Mincu, el relatându-mi cronica întemeierii universității "Ovidius" din punctul său de vedere, convergent însă cu celelalte relatări.

"Fiecărui participant meritele cuvenite". În afară de Mincu!
Pentru că monografia universității începe cu o declarație de intenții onorabile: "nu este lipsit de interes în a lăsa urmașilor traseul și etapele construcției noii Citadele Universitare într-o cronologie exactă și veridică", "vom trata totul cu obiectivitate, acordând fiecărui participant meritele cuvenite", am parcurs-o cu speranța că voi citi acele adevăruri necesare într-o cronică corectă, adevăruri care nu pot face rău nimănui.
Și ce am constatat, în schimb? Când relatează eforturile ctitorilor universității, dl. Popișteanu îi omagiază cu superlative absolute doar pe Adrian Rădulescu și pe ministrul Mihai Șora, iar în coada lor - pe Gheorghe Dumitrașcu. Pe medicul Bogdan Dumitrescu îl ascunde printre multe alte nume fără semnificații majore în procesul de întemeiere (probabil semnatari, neimplicați activ, ai listelor de comitete și comiții de inițiativă), iar pe Marin Mincu îl sare de tot, în mod inexplicabil, ca și cum nici nu ar fi existat.
Acordă un larg spațiu presei care a contribuit, prin presiuni mediatice pozitive, la înființarea instituției universitare, dar aici nu aveau ce căuta alte publicații în afara celor existente la momentul 1990 și în perioada imediat următoare, adică ziarul "Cuget liber", ziarul "Contrast" și, mai apoi, "Telegraf". Cu toate acestea, autorii exprimă elogii și la adresa celorlalte publicații din Constanța, una chiar apărută în anul 2001, când universitatea era deja pe picioarele ei. Nu pot să nu remarc că singura publicație despre care, tot în mod inexplicabil, nu scoate niciun cuvânt (ca și cum n-ar fi existat) este "Observatorul de Constanța", în care eu însămi am scris foarte multe articole în apărarea lui Marin Mincu, pe vremea când fusese ilegal îndepărtat din universitate, articole cărora justiția le-a dat dreptate, reinstalându-l în drepturi pe cel izgonit.

Laureatul premiului Herder este trecut la "și alții"
Și mai departe, când așază în tabele și rubrici activitatea facultăților de la "Ovidius", am observat că Ioan Popișteanu are o metodă foarte perversă prin care minimalizează contribuția lui Marin Mincu la întemeierea instituției ca atare, și anume aceea de a bagateliza, cu orice ocazie, atât rolul fundamental în acreditarea secțiilor universitare, cât și activitatea sa științifică și literară, de o importanță general recunoscută, căci se măsoară în titluri universitare, premii internaționale și zeci de lucrări, de critică, poezie și proză, de necontestat.
În monografia lui Popișteanu, Marin Mincu apare, în general, la "și alții", este menționat ca "dr. Marin Mincu", fără alte titluri, sau cu titlul de conferențiar când era deja profesor universitar. În alt loc, cadrele universitare sunt înșirate dinadins în ordine alfabetică, nu în ordinea importanței academice și prestigiului profesional, pentru a-l piti pe Marin Mincu undeva, la litera M, între diverși preparatori și asistenți, și pentru a oculta profesorii de o reală valoare care au fost aduși de Mincu să predea la Constanța. Operele sale sunt citate trunchiat, premiile sale, inclusiv premiul Herder, care este, totuși, cea mai prețioasă distincție internațională obținută de un scriitor român, sunt înșirate alături de, spre exemplu, premiul salonului de carte "Ovidius", obținut de un localnic.
În mod intenționat, el este trecut la grupul lectorilor de limbă și civilizație străină trimiși de Universitatea "Ovidius" cu diverse burse în străinătate, când, de fapt, Mincu predase în Italia din 1974 până în 1978, ca lector la Torino și, din 1978 până în 1994, ca profesor titular prin concurs la Universitatea din Florența, ceea ce este cu totul altceva. Participările cadrelor didactice de la "Ovidius" la manifestări științifice naționale și internaționale sunt redate pe larg, chiar și cele mai nesemnificative, în vreme ce participarea lui Mincu la congrese internaționale de semiotică sau calitatea sa de membru în prestigioase asociații internaționale sunt trecute sub tăcere.
Îmi imaginez că toate acestea pot fi tare frustrante pentru un om care pune pe primul plan creația și a muncit o viață întreagă pentru a ajunge la recunoașterea pe care nimeni nu i-o mai poate refuza.

Am fost martor ocular
Spuneam că am fost martor la primii ani ai consolidării Universității Ovidius, deci vă spun ce am văzut eu:
Marin Mincu era, și o spun fără rezerve, cel mai important și cel mai influent profesor din Universitatea "Ovidius". Părea că rectorul Dumitru Arsenie se afla doar de formă în fruntea universității, el rar având vreun cuvânt de spus. Căci Marin Mincu se ocupa de toate, bătându-se (uneori aproape la propriu) cu autoritățile locale pentru a obține terenul pentru campus și cu Ministerul Învățământului ca să obțină fonduri pentru același obiectiv. Am mai văzut documentul din data de 19.03.1990, semnat și ștampilat de primarul de atunci al Constanței, Adrian Rădulescu și de Președintele Consiliului Județean Provizoriu de Uniune Națională, Barbu Dănescu, prin care cei doi îl propuneau ministerului pe Marin Mincu pentru a îndeplini funcția de RECTOR al Universității nou înființate, prin hotărârea Guvernului din data de 7 martie 1990. Marin Mincu era descris astfel: "universitar constănțean, unul dintre oamenii de știință români, recunoscut pe plan european, membru al Uniunii Scriitorilor, laureat a numeroase premii internaționale, este profesor titular al universității din Florența în specialitatea limbă-literatură și civilizație românească. Dl. Marin Mincu și-a adus o contribuție deosebit de importantă la crearea și creșterea prestigiului științific și cultural al României dintre Dunăre și Mare." Este adevărat că Marin Mincu nu a vrut să devină rector și atunci a fost numit Adrian Rădulescu, deși pe atunci nu avea calitatea de universitar, el deținând această funcție timp de un an.
Totuși, pentru acuratețea informației, acest document nu trebuia să lipsească, cred eu, din lucrarea cu pretenții de monografie, mai ales că, și fără funcția de rector, Marin Mincu a fost singurul universitar din Constanța cu acces la înalți demnitari din ministerul Educației (Mihai Șora, Paul Cornea, Marian Papahagi), reușind să blocheze înlocuirea Constanței cu Oradea, în hotărârea prezidențială care înființa noi centre universitare imediat după revoluție, și reușind să-l convingă pe Șora să admită înființarea Facultății de Medicină din Constanța, la 30 martie 1990.
Mai departe, decanul Facultății de Litere a obținut de la minister dreptul universității "Ovidius" de a organiza doctorantură la Constanța, primul doctor format aici de către Marin Mincu fiind conferențiarul Ștefan Cucu care a scris o teză despre "Influența lui Ovidius asupra literaturii române".
La fel, primul titlu de Doctor Honoris Causa al Universității Ovidius a fost decernat în 1994, tot la inițiativa lui Marin Mincu, reputatului lingvist Eugen Coșeriu, profesor emerit la Universitatea Tubingen, Germania. Pentru a conferi prestigiu științific universității tomitane, a organizat primul Colocviu interdisciplinar internațional de la Constanța, în 1994, sub patronajul cultural al lui Eugen Coșeriu, care a participat la toate cele patru ediții anuale.
În această "cronică", scrisă pe sărite de domnul Popișteanu, nu reiese de nicăieri că, în 1996, Umberto Eco a vizitat universitatea constănțeană și a primit același titlu, de doctor honoris causa, fiind cea mai celebră personalitate care a acreditat prin prezența sa această instituție. De menționat că, numai din prietenie față de scriitorul Marin Mincu, scriitorul italian a acceptat să vină la Constanța deși același titlu îi fusese propus și de Universitatea din București și de alte instituții superioare din România.
Decanul nostru se îngrijea mai ales de procesul profesional didactic. În acest sens, l-am văzut pe Marin Mincu deschizând aproape zilnic ușile tuturor sălilor pentru a verifica dacă profesorii își țin cursurile și seminariile conform orarului stabilit. L-am auzit sancționându-i dur pentru abateri pe unii dintre ei.
Am făcut cursuri cu universitari de o înaltă ținută profesională (Valeria Guțu-Romalo, Cezar Tabarcea, Zamfira Popescu, Eufrosina Molcuț, Monica Spiridon, Daniela Rovența Frumușani), pe care i-a adus pentru a ridica prestigiul academic al instituției și știam cu toții că el se opunea să fie angajate cadre didactice fără titlurile sau fără lucrările necesare. Ocazional auzeam și cum îi certa pe cei care nu aveau o activitate științifică suficientă și nu își susțineau la timp doctoratul și concursurile de promovare.
În al doilea an de la înființarea facultății de medicină, am fost martorii scandalului care s-a iscat în timpul examenului de admitere la medicină, când Mincu a găsit pe hol două plicuri care conțineau subiectele probei de concurs din acea zi și a refuzat mușamalizarea, chemând o comisie de la minister care a scos la iveală neregulile grave de la această facultate.
Am văzut adrese semnate de Marin Mincu în numele rectorului Arsenie, prin care erau făcute demersuri pentru începerea construcției campusului universitar. L-a văzut toată lumea, inclusiv domnul Popișteanu probabil, pe Marin Mincu atunci când s-a suit pe buldozer pentru a trage prima brazdă în pământul pe care urma să se ridice construcția, ca să nu mai poată fi deturnată decizia de acordare a terenului.
Tot el a susținut ca universitatea să aibă o tipografie al cărei director a fost numit domnul Popișteanu, cu sprijinul decanului Marin Mincu, de care, în acel timp, îl vedeam foarte atașat.

Folosit și apoi îndepărtat
Domnul doctor Corneliu Neagoe care, în calitatea sa de atunci (când universitatea solicita un teren pentru construcția noului campus), de primar, a avut un conflict destul de dur cu impetuosul Marin Mincu, dar, cunoscându-l mai bine apoi, a ajuns să-i fie prieten și admirator, spune că mai marii universității Constanța l-au folosit atât cât au avut nevoie de prestigiul, energia și influența sa, apoi l-au îndepărtat printr-un complot abject. Ba chiar, aflând anumite informații, doctorul Neagoe l-a prevenit, prin martie 1997, că i se pregătește ceva pe 17 iunie, aceasta fiind data la care, în cele din urmă, i s-a desfăcut ilegal contractul de muncă.
Mi se pare că, de dragul obiectivității, Popișteanu ar fi trebuit să consemneze și acest fapt, că herderianul Marin Mincu a fost primul profesor și decan căruia i s-a desfăcut contractul de muncă în mod ilegal chiar de către aceia pe care i-a ridicat în ranguri universitare, fiind obligat să recurgă la justiție pentru a-și recăpăta, după patru ani de procese umilitoare, catedra sa în universitatea pe care el a înființat-o.

Minciuna prin omisiune
Am avut toată bunăvoința să ascult pentru a afla ce are de spus domnul Ioan Popișteanu despre ctitorirea universității "Ovidius", dar, din nefericire, relatările sale de rea credință se bat cap în cap cu ceea ce am văzut cu ochii mei și cu ceea ce relatează oameni de onoare care se bucură de o largă credibilitate publică. Minciuna prin omisiune pe care o practică nonșalant Popișteanu este o metodă întrutotul condamnabilă căci are ca scop falsificarea istoriei în vreme ce pretinde că o scrie.
Tentativa lui vine în continuarea eforturilor binecunoscutei clici de la Universitate care, sub conducerea fostului rector Adrian Bavaru, a încercat, cu obstinație și cu ură, să șteargă numele Marin Mincu din analele instituției constănțene, distrugându-i chiar și dosarele de concurs de la universitate și de la minister.
Totuși, dacă ei și-au conjugat eforturile atât pentru a-l izgoni, cât și pentru a-i nega statura profesională și calitatea de întemeietor și mentor a multe generații de studenți, nimic nu poate schimba realitatea faptelor. Unul dintre fapte, devenit simbolic, este că Marin Mincu a pus primul cancioc de ciment la temelia primei clădiri din campus. Pentru mine și pentru mulți alții asta înseamnă A CTITORI.