Marin Mincu - personaj/călăuză de/spre literatură

Am întârziat o vreme recenzia volumului "Cvasitratat de/spre literatură" pentru că am reflectat îndelung cum aș putea să redau, pentru cei care au acces la opera scriitorului și criticului Marin Mincu, farmecul lucrării de față, de 934 de pagini, care se constituie într-un portret mozaicat al autorului.

Primul capitol, A fi mereu în miezul realului, conține interviuri apărute în diverse publicații culturale, ce conturează personalitatea și anvergura scriitorului. Este ațâțat și stimulat de interviuri, o întrebare bine pusă îl provoacă la raționamente noi, incredibil de bine articulate spontan - care mi-au adus aminte de cursurile cu profesorul Marin Mincu, în timpul cărora îi sorbeam vorbele și renunțam să iau notițe pentru a nu pierde cumva șirul construcției hermeneutice care se înfiripa în fața ochilor noștri, fără a fi precedată de vreun text, fără a fi ghidată de note prefabricate.
Întrebat despre interpretarea lui Eminescu în volumul didactic "Luceafărul" comentat, Mincu vine pe loc cu noi interpretări, cu sâmburele unei alte abordări, căci criticul refuză să se lase încorsetat fie și de propriile idei: "Trebuie să spun că toate ismele, fără excepție, au ceva în ele făcut constitutiv să ne repugne și de aceea au viață limitată. Față de ismul textualismului (concept pentru lansarea căruia M.M. își asumă și îi este recunoscută întâietatea în critică - n.r.) sunt silit să mă plasez, cum o făcea Eco în privința semioticii, ca un fel de quinta colonna. Abia aștept să-l trădez la prima cotitură spre altceva, considerând că e prima onoare ce i se poate face, pentru a nu se scleroza." (pag.166)

"Să reușești să fii tu însuți"
Mincu cel singuratic își explică rezerva, independența și distanța față de colegii de breaslă: "Mi se pare firesc să fim în măsură, oricând, ca scriitori, să-i sfidăm (în sens barthesian) pe "contimporanii" noștri mofluzi, ahtiați după zarva balcanică… Este gregar să te înregimentezi în grupulețe și… găști menite să te catapulteze către o îndoielnică glorie literară. Sunt independent pentru că nu pot exista altfel. Să reușești să fii tu însuți; iată imperativul categoric. A nu te lăsa ademenit de cloaca maxima, a te salva prin evadarea în muncă. Aceasta este condiția minimă pentru a putea să mă exprim, pentru a putea să continui să scriu. Nu am un grup al meu și nu m-am afiliat unei "găști" din respect pentru autonomia intelectuală, care nu se poate manifesta decât în libertate și solitudine. În fond, nici nu avem atâta timp la dispoziție pentru asemenea îndeletniciri. Ca să lucrez, trebuie să fiu singur. "Importante e lavorare!", spune adesea prietenul meu Umberto Eco, cu care nu mă întâlnesc decât o dată pe an." (pag. 225).
Important este să muncești… Poate părea desuet să exprimi astfel de concepții, într-o epocă în care prima lecție învățată la școală și în societate e cu totul alta: important este să te descurci, să te asociezi cu persoanele potrivite și să știi să dai din coate. Marin Mincu este contraexemplul perfect. Este omul care și-a clădit de unul singur o operă imposibil de ignorat de către contemporani, în pofida independenței sale și refuzului oricăror condiționări. Este, însă, important de subliniat că nu gloria, mărirea și funcțiile sunt obiectivele urmărite, ci împlinirea intelectuală: "să reușești să fii tu însuți; iată imperativul categoric".

Mușchetarul
În alt interviu, Mincu își explică distanța și atitudinea programatică față de regimul Ceaușescu - "ca și cum nu ar fi existat": "Astfel, când un scriitor își exercită vocația nestânjenit de jocurile extraliterare, discursul său iradiază o putere imensă ce depășește, ca impact, orice acțiune coercitivă exterioară, devenind, în felul acesta, "politică" în sensul profund" (pag. 100).
Este elocventă scurta caracterizare pe care i-o face rivalul de-o viață, criticul Nicolae Manolescu în textul "Mușchetarul" (capitolul Antologie de referințe critice, pag. 774):
"Pare să fi adoptat, odată cu mustața, și ceva din poza orgolioasă a lui Alexandru Macedonski sau Salvador Dali. E un "bățos", un "nesuferit", un "intratabil", când vrea și cu cine vrea. Își spune disprețul pe nas, cu o voce monotonă și egală de liturghie.
A tras multe de pe urma aerului său "hautain" (arogant, condescendent, distant – n.r.), cum zic francezii, dar nu s-a învățat minte. Un om ca el nu se învață niciodată minte. Asta e însușirea de căpetenie: încăpățânarea.
Știe ce vrea și își urmărește scopul cu tenacitate. E inteligent și ambițios.
Iese la bătaie ca un mușchetar, deși e departe de a fi sufletește invulnerabil. Face pe antipaticul ca să-și mascheze călcâiul cu pieliță fină. Când e mușcat, mușcă la rândul lui, dar nu e ranchiunos, nu-l ține veninul. E în fond timid și chiar copilăros. Orgoliul îi e plin de ingenuitate, ca o mască de carnaval uitată pe figură."

Cum să devină… "simpatic" unora Marin Mincu?!
Printre ceilalți referenți ai operei lui M. Mincu se numără Laurențiu Ulici, Cornel Ungureanu, Gheor-ghe Grigurcu, Edgar Papu, Mihai Ungheanu, Livius Ciocârlie, Dan C. Mihăilescu, Adrian Marino, Mircea Muthu, Radu G. Țeposu, Mihai Zamfir, Alexandru Condeescu, Mircea A. Diaconu, Bogdan Ghiu, Paul Cernat, Florin Mihăilescu, Solomon Marcus, Nicolae Breban, Ion Simuț, Mircea Martin și alții.
Adrian Marino arată cu argumente pertinente contribuția lui Mincu la modernizarea și sincronizarea metodei critice românești: "Marin Mincu vorbește (și are dreptate) de " complexul retardării". De unde preocuparea sistematică de sincronizare, inclusiv prin recuperarea precursorilor, prin punerea energică în valoare a tuturor pionierilor disponibili: Urmuz, Tzara, Ion Barbu, Nichita Stănescu." , în articolul "Critica sincronică" din Tribuna (pag. 804). Mai înainte, scriind despre notabilele realizări critico-literare din spațiul italian, tot Marino conchidea: "Cum să devină… "simpatic" unora Marin Mincu cu astfel de realizări și dosare de presă?".

Umberto Eco i-a scris lui Ceaușescu pentru a-l sprijini pe Mincu
Într-un amplu interviu din Vatra, Mincu povestește, cu umor sobru, epopeea cenaclului "Euridice", păstrat sub bagheta sa dirijorală, cu toate presiunile venite dinspre conducerea Uniunii Scriitorilor și cu toate încercările de subminare sau de cotropire venite dinspre colegi de breaslă.
În alte interviuri povestește ciocnirile sale cu regimul Ceaușescu și publică (în finalul volumului, la pag. 904) scrisoarea prin care nouă profesori și scriitori italieni, printre care și Umberto Eco, îi cereau președintelui României, în 1982, ca Marin Mincu să fie lăsat să circule liber între cele două țări, în interesul legăturii culturale dintre România și Italia.
Publică în capitolul Întâlniri elective (pag. 677) cele 10 scrisori primite de la Emil Cioran între 1987 și 1989, în perspectiva publicării, în Italia, a unui volum dedicat lui Constantin Noica. Povestește întâlnirea sa cu Cioran și eșecul întâlnirii pe care și-o dorea cu slătineanul (concitadin al său) Eugen Ionescu, în casa căruia a intrat, dar antipatia resimțită din partea fiicei scriitorului a împiedicat contactul direct.

Constanța - locul ostil culturii prin definiție
Referiri la Constanța apar des în interviuri, mare parte din aventurile lui Marin Mincu la Universitatea "Ovidius" fiind reflectate în volum și dând naștere unor aprecieri pe care constănțenii nu le pot resimți altfel decât conforme cu realitatea: "Astăzi, Constanța e un centru heteroclit, pur comercial, fără niciun stil, în care înfloresc veleitarismul agresiv și superficialitatea crasă, infatuarea și mafia influenței la toate nivelurile. Este locul predestinat, ostil culturii prin definiție." (pag. 167).
"Cvasitratat despre literatură" mai cuprinde (în capitolul Idei și forme critice) texte apărute în periodice, inclusiv în Revista Tomis, între 1967 și 2007, dar și (în capitolul Varia) texte inedite ale lui Marin Mincu, publicate între 1972 și 2009, o bibliografie amănunțită a scriitorului și un tabel cronologic realizat de George Popescu.