Oleg Danovski sau absența unui rit

Singura modalitate de a păstra o legătură cu trecutul și de a-i conferi un sens pentru noile generații este practicarea de rituri și ceremonii. Fără aceste ceremonii în care se reafirmă un trecut artistic, cultural, acesta se șterge din mintea (spiritul) contemporanilor și se pierde în anonimat. Vorbim astăzi despre opera lui Wagner și datorită suportului instituțional reprezentat de festivalul Wagner de la Baireuth (Germania), cu o tradiție de peste 100 de ani, probabil prima "întreprindere" de turism cultural în istoria europeană pentru că iubitorii de muzică vin din toată lumea în pelerinaj. La începutul sec. XX experiența muzicală wag-neriană era explicată în amănunt într-o carte cu titlul "Pelerinaj la Wagner". Concertul de Anul Nou reprezintă o instituție a valsului vienez axată pe figura centrală a lui J. Strauss, Festivalul Enescu continuă să joace un rol cultural fundamental traversând o istorie politică și socială din "fragmente disparate".

Opera lui Oleg Danovski ar fi meritat o soartă asemănătoare. Atât ca patrimoniu coregrafic, cât și ca inovație instituțională. A creat primul teatru de dans independent de structura complicată, aproape imposibil de echilibrat a unei opere, începând cu bugetul și terminând cu intrigile de culise care i-au dat partea ei de măreție... istorică. O operă este o afacere de stat, după cum bine a zis Ludovic al XIV-lea, iar statul a fost în perpetuă criză, dar o companie de dans cu mobilitate sporită, formată din dansatori tineri și motivați de a se menține în competiție, a fost în acel moment o mișcare inspirată, o deschidere neașteptată, care a asigurat porția de aer occidental. El nu s-a limitat să profite de această liberalizare - lucra în anii 80, siste-matic, cu o casă germană de impresariat - Landgraff, o asociere nede-clarată, dar funcțională, și a lucrat atât de bine încât colaborarea a durat și după moartea lui... A creat un concurs de dans, fiind preocupat de precaritatea situației dansului în România, a fost așadar un patriot în felul lui și teoria mea este că el ar trebui revendicat cumva și de un model intercultural atât în comu-nism cât și în post comunism.

De origine ucraineană, figură centrală în dansul din România, a fondat o companie multiculturală - pe lângă români, numeroși dansatori de origine maghiară, cehă, germană, românii fiind în special din Ardeal. Faptul că veneau de la Liceul de Coregrafie din Cluj a generat un loc de întâlnire între idealismul artistic german și școala rusă (Waganova), o specie estetică insuficient conceptualizată sau promovată. Această companie a fost un spațiu de întâlnire, un loc superb prin forța artistică a individualităților, de o autenticitate extraordinară și prin formele de fidelitate sau cele de frondă. Nimeni nu a pus vreodată în chestiune această diversitate dar nici nu a revendicat-o ca pe o casă, o formă a identității regionale, deși tocmai această diversitate a mișcat lucrurile și a conferit acea spiritualitate complexă a acestei companii de-a lungul timpului. Pentru mine un loc extrem de interesant pentru că a fost în ace-lași timp o comunitate puternică și o ciocnire cotidiană de interese artistice, un loc viu organizat în mod decisiv, direct sau din umbră de figura maestrului Danovski. A fost și va rămâne, sper, forma vitală a moștenirii artistice "comune", cea care a asigurat o viață artistică comunitară. Aceasta în ciuda faptului că genera o scenă definită occidental, născută în același timp ambivalent, din negarea operei și prelungirea optimizată a ei, totuși atât de departe de cultura locală. Pe aceasta a metabolizat-o, însă, într-un mod natural, de vreme ce, între două turnee, internaționale sălile erau arhipline.

Îmi amintesc o frază memorabilă a lui Adam Michnik, lider al Solidarității poloneze, care, după ce a făcut închisoare ani grei în comunism s-a trezit după căderea comunismului cu o suită de contestări și contestatari... Prin 1993 a venit în România la Fundația Culturală Română și a zis un lucru tulburător: și comuniștii și anticomuniștii suntem bastarzi ai comunismului...Îmi amintesc că Andrei Pleșu a admirat îndrăzneala lui și s-a întrebat retoric cine ar avea curajul și legitimitatea lui Michnik pentru a spune ceva asemănător într-o Românie nesi-gură pe valorile ei.

Cred că marea dificultate în ceea ce-l privește pe Oleg Danovski este să treci pragul dintre sisteme și să fii obiectiv. Oleg Danovski este și nu este un produs al culturii în comunism. Dacă admitem că a fost susținut de sistem, trebuie să recunoaștem că valoarea lui artistică și modelul din păcate neasumat de altcineva, un model cvasi religios, el a fost considerat un "patriarh al dansului", n-a avut mare lucru în comun cu comunismul chiar dacă s-a derulat concomitent "istoric". Forma artistică și recunoașterea largă de la sala de spectacol până în dicționarele de dans vorbesc despre o interfață occidentală la care ar fi de bun simț să nu renunțăm. Marea problemă este aceea că instituția numelui său a fost o arcă de încredere și de prestigiu pentru mulți, dar nu mulți au știut ce să facă cu această "arcă" și cum s-o ducă mai departe...

Conf. univ. dr. Ana Maria Munteanu,

fost director al Teatrului de Balet "Oleg Danovski"