"Omenirea nu te ridică pe un rang pentru orientarea sexuală" (galerie foto)

Adevăratul mister al lumii este vizibilul, nu invizibilul, avea o vorbă Oscar Wilde. Artistul plastic Ana Bănică gustă din plin vizibilul său, pe care-l transpune în pictură, grafică, desen, cusături, instalație și alte forme artistice. S-a născut într-un sat de lângă Craiova, a urmat cursurile Universității Naționale de Artă din București și de câțiva ani s-a stabilit la Constanța. A expus la Düsseldorf, Paris, Novi Sad, București și în America. Este cunoscută pentru motivele sale erotice, izvorâte parcă dintr-o nevoie de a deschide porțile universului feminin. Are la activ, printre altele, premiul Henkel pentru desen, obținut în 2008 și Bursa "Constantin Brâncuși", oferită de Institutul Cultural Român.

- Expozițiile tale pot fi considerate controversate, iar unele dintre ele adevărate blasfemii, de către cei mai conservatori. Este un răspuns pe care îl dai ritualizării?

- Am fost mereu obsedată de credință, din copilărie. Respect ritualurile religioase, dar e atât de meschin să crezi că un batic te duce în împărăția cerurilor! Trăim într-o lume amestecată, ca o compilație de sacru-profan. Depinde de fiecare cu ce se hrănește. Prin Fecioara din urme de ruj am subliniat obsesia sărutării icoanei… n-am profanat cu nimic credința, eu am trăit profund experiența asta.

- La București ai expus în baia Galeriei H’Art. Cum a fost primit evenimentul?

- M-am săturat de ideea de a expune – iei pictura, o pui pe perete și nici nu o vezi. Arta trebuie să se ducă mult mai departe, e peste tot. Trebuie să găsești un nebun care să-ți netezească drumul. În cazul meu a fost vorba de Dan Popescu, directorul galeriei. Am desenat pereții băii și am pus pe chiuvetă obiectele mele intime. Era ciudat pentru oameni să intre acolo... Te copleșea universul ăla feminin.

- Povestește-mi despre proiectul tău de masterat. Un alt moment controversat.

- Proiectul meu s-a bazat pe arta gay din România. Un an de zile am umblat prin lumea homosexualilor din România, ca să o înțeleg.

Nici nu știam că există artiști gay în România… Am găsit un curajos: Vasile Mureșan Murivale, i-am luat un interviu continuu, timp de două luni, și am expus fotografii cu el, pe acoperișul casei lui sau în cadă, cu o coroană de flori… Avea o bibliotecă plină de artă gay. Nici nu-ți imaginezi că există așa ceva în România! Am descoperit o lume vie, colorată, cu părți bune și rele, ca orice lume. Lumea asta a fost închisă și sufocată atâta timp, de asta există tot felul de putregaiuri…

Atâția oameni n-au îndrăznit să vină la vernisaj! La expoziție n-a fost niciun critic de artă, nici măcar profesorii mei n-au venit. Dar am luat 10 pe proiect. Am vrut să arăt că omenirea nu te ridică pe un rang pentru orientarea sexuală. Miliarde de oameni sunt copleșiți de cupola lui Michelangelo. Chiar contează că el era atras de-un picior de bărbat?

- Lucrările tale au o puternică tentă feministă. Cu ce se confruntă o femeie-artist?

- Mă preocupă foarte mult ideea de femeie-artist. E și ironic, mă și amuză, mă și doare cumva, pentru că e complicat să fii artistă. Am simțit asta din facultate, de când vedeam artiștii mari, bărboși. Mă gândeam: "Eu cum răzbat printre toți bărboșii ăștia?"

Am înființat un grup, "Aproximativ 28", a activat doi ani, apoi s-a risipit. E foarte greu să lucrezi cu 10 femei-artist care sunt pe care să se căsătorească sau își caută iubit. De cele mai multe ori întâlnirile se sfârșeau cu discuții despre modă. Dar performance-urile pe care le-am avut au fost bune.