"(Pe)trecerea sufletelor", spectacolul care a resuscitat Teatrul de Stat

1957
Sâmbătă seară am putut vedea cum Teatrul de Stat Constanța a început să respire din nou, după o serie de spectacole eșuate. Resuscitarea este meritul regizorului Sorin Militaru, care a pus în scenă un spectacol foarte bun, nu doar amuzant, ci plin de problematici filosofice. "Cu sufletul nu-i de glumit" este piesa autorului de origine bulgară Dimitre Dinev, pe baza căreia a fost montat spectacolul "(Pe)trecerea sufletelor". Un autor cu care est-europenii nu pot decât să se identifice, mai ales că tema sa principală de relaționare cu literatura este problematica emigranților. Ați fost vreodată la un priveghi? Dacă nu, puteți vedea unul de-acum înainte, pentru că sunteți invitați la "(Pe)trecerea sufletelor": de la început, ne întâmpină atmosfera rece, ca de baie comună dintr-un cămin de nefamiliști, o încăpere în care pulsează mai puțină viață decât într-un mort. Și, pentru că tot veni vorba de morți, există unul genial în spectacolul lui Militaru. Îl cheamă Nikodim Stavrev, iar viața...pardon, moartea, i-a fost insuflată cu foarte mult talent de Remus Archip, un actor foarte bun pe care sperăm să-l vedem cât mai des pe scena constănțeană. Deși e mort, în jurul lui se petrece mai multă viață decât avea parte în timpul când încă mai respira. Priveghiul, organizat de soția sa, Pavlina Stavreva, personaj foarte bine construit de Laura Iordan, se echilibrează la mijlocul dintre planurile real și spiritual. Un moment care separă cele două dimensiuni este apariția macabră a lui Charon, vâslașul care transportă sufletele peste râul Styx, personaj bine interpretat de Andu Axente. Se face apel din plin la riturile păgâne (cum ar fi moneda pusă în buzunarul mortului pentru ca acesta să plătească vama către "dincolo"). Superstițiile sunt trăite în mod balcanic de personajul Zeko Zekov, interpretat excelent de Cosmin Mihale, un actor de comedie în adevăratul sens al cuvântului. Copleșit de toate aceste superstiții, Zeko rostește incantațiile necesare unui priveghi de bun augur, acoperind oglinzile, pentru ca sufletul mortului să nu se reflecte în ea. Și, pentru ca moartea "să fie cu de toate", avem și o bocitoare - femme fatale, reușit interpretată de Dana Dumitrescu. Bocitoarea Sladka Srebreva are o viziune originală asupra priveghiului: flirtează cu bărbații, rememorează acte reușite sau eșuate, (se) analizează, folosindu-și vulgaritatea pe post de atitudine în fața vieții, și, având în vedere contextul, în fața morții. Vedem, în continuare, cum priveghiul se transformă într-o petrecere a morții. Nu de celebrare a ei, ci a celui care a trecut de această etapă respiratorie căreia îi zice viață. Tovarășii de emigrare ai mortului îl includ, cu cerbicie, pe prietenul zăcând, în iureșul petrecerii născută din suferință. Vedem cum întrebarea "oare ce-i plăcea mortului cel mai mult să facă?" capătă răspuns în planul real în mod spontan: mortul este pus la masă, între prieteni, fiind accesorizat cu un vajnic cârnat, este plimbat de prieteni cu bicicleta, este fotografiat în grup, toate pentru că lucrurile astea ar fi vrut el să le facă. Sufletul (pe)trecerii este Bora Soric, tradiționalistul spontan și visător care s-a cățărat pe atât de multe schele încât aproape că a atins cerul. Interpretat cu multă forță de Marian Adochiței, care se distinge prin naturalețea cu care își asumă personajele, Bora este nucleul care îmbină și dezbină, care creează și ucide, un fel de Atlas căruia îi face o plăcere teribilă să sprijine cerul. Monologul său, un fel de testimonial egoist al sinelui, unul dintre cele mai profunde momente ale spectacolului, pune în discuție problema depășirii condiției de muritor, sau măcar a celei de emigrant: "Oare cât de sus trebuie să mă cațăr pe schele?", se întreabă, sperând la un răspuns, Bora. Tot el este cel care îi împlinește o altă dorință a mortului, de data aceasta una erotică, aducând-o la petrecerea - priveghi pe senzuala Nadeshda Prekupenko, o femeie care își poartă "prea multa mizerie" cu mult farmec. Rolul i-a aparținut, în mod fericit, Georgianei Mazilescu, o actriță cu un mare potențial artistic, pe care ne lasă să-l descoperim de fiecare dată când este pe scenă. Ultima și cea mai îndrăzneață plăcere a mortului, un striptease la bară într-un costum de gunoier, pe muzică lăutărească, face ca Nadeshda să devină îngerul deprimat al vieții, care se unduiește în fața morții pe măsură ce se cufundă în sine, într-o aventură psihologică foarte plăcut de urmărit. Puțin cam crispat, gustând însă cu aceeași plăcere petrecerea post-mortem, a fost Josef Schutt, inter-pretat de Iulian Enache în stilul său caracteristic. De asemenea, l-am putut descoperi și pe Nicodim Ungureanu, actor nu foarte vizibil pe scena constănțeană, dar care s-a descurcat foarte bine cu personajul său, Virgil Mistrianu. Și, pentru a ne putea identifica și mai bine cu spectacolul, regizorul a introdus și un personaj mai apropiat din punct de vedere spațial. Este vorba despre constănțeanul Costel Cloșcă, lăutar în viața reală, dar și în spectacolul regizat de Sorin Militaru. Momentele muzicale sunt extrem de importante și de copleșitoare emoțional, în special atunci când muzica lui Cloșcă alternează cu cea a lui Vlaicu Golcea. Tot muzica accentuează substanțial frenezia ce vestește conștientizarea finalului. Momentul - cheie se petrece atunci când personajele sunt prinse în vâltoarea unui dans nebun, care transformă scena într-un tulburător catafalc oniric. Morții cu viii, viii cu morții, atât de mare este disperarea în fața neantului. "(Pe)trecerea sufletelor", după Dimitre Dinev Regia: Sorin Militaru; Scenografia: Maria Nicola; Muzica: Vlaicu Golcea; Traducerea: Dan Stoica; Distribuție: Iulian Enache, Nicodim Ungureanu, Marian Adochiței, Andu Axente, Cosmin Mihale, Remus Archip, Dana Dumitrescu, Laura Iordan / Turchian Nasurla, Georgiana Mazilescu / Florina Diaconu, Costel Cloșcă.

Top articole din Cultură-Educație

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole din aceeași secțiune

Pagina a fost generata in 1.646 secunde