Akbaș… "Crimeea cea verde" din Dobrogea

"… localitatea Akbaș (n.n. Albeștiul de astăzi) era locuită până în 1944, în exclusivitate de tătari crimeeni, stabiliți pe o veche vatră turcă osmanlâe și au fost primeniți mereu cu alte familii venite din satele din jur.

Harnici, credincioși, respectuoși, ei și-au purtat dorul de Crimeea și speranța de mai bine, educându-și copiii în morala musulmană; în satul nostru ușile nu se încuiau. În plus, exista celebra gândire: «Cum să încui ușa? Dacă vecinul are nevoie de ceva, ce face el?». Case modeste, din două odăi, aveau majoritatea. Cu cât era omul mai înstărit, cu atât se mărea și numărul odăilor, al vitelor, al tarlalelor! În Akbaș, nu existau moșieri, erau doi-trei oameni mai înstăriți, un hoge care era și învățător, plătit de statul român, dacă era absolvent al unei școli superioare, precum Seminarul Teologic Musulman din Medgidia.

Viața decurgea în liniște, în satele lor, tătarii își serbau nașterile, logodnele, circumciziile, nunțile în sunetul daulei și al clarinetului, plângând trecutul lor glorios, Imperiul Hanatului de Aur, Crimeea cea verde… La înmormântări, satul Akbaș își plângea morții, îngropându-i în cimitirul vechi de pe dealul răsăritean.

Războiul al II-lea a zguduit satul prin câteva momente: întâi a fost primirea, găzduirea și ocrotirea refugiaților tătari din Crimeea, tătari ce fugeau de armata roșie. Timp de 10 luni, din 1943 până în august 1944, satul Akbaș devenise o mică Crimee: hogea Șaip Veli Abdula organiza primiri, ospețe, consfătuiri, mici spectacole, toate activitățile având în centrul lor oaspeții crimeeni. Printre ei se afla și marele lider, om de cultură, scriitor militant, dr. Ozenbașlă. Dar ocupația sovietică instaurată la 23 august 1944 în România a zguduit și mica noastră comunitate din Akbaș!"

(fragment din lucrarea "Monografia comunei Albești", autoare Güner Akmolla și Șeyla Omer)

"… localitatea Akbaș (n.n. Albeștiul de astăzi) era locuită până în 1944, în exclusivitate de tătari crimeeni, stabiliți pe o veche vatră turcă osmanlâe și au fost primeniți mereu cu alte familii venite din satele din jur.

Harnici, credincioși, respectuoși, ei și-au purtat dorul de Crimeea și speranța de mai bine, educându-și copiii în morala musulmană; în satul nostru ușile nu se încuiau. În plus, exista celebra gândire: «Cum să încui ușa? Dacă vecinul are nevoie de ceva, ce face el?». Case modeste, din două odăi, aveau majoritatea. Cu cât era omul mai înstărit, cu atât se mărea și numărul odăilor, al vitelor, al tarlalelor! În Akbaș, nu existau moșieri, erau doi-trei oameni mai înstăriți, un hoge care era și învățător, plătit de statul român, dacă era absolvent al unei școli superioare, precum Seminarul Teologic Musulman din Medgidia.

Viața decurgea în liniște, în satele lor, tătarii își serbau nașterile, logodnele, circumciziile, nunțile în sunetul daulei și al clarinetului, plângând trecutul lor glorios, Imperiul Hanatului de Aur, Crimeea cea verde… La înmormântări, satul Akbaș își plângea morții, îngropându-i în cimitirul vechi de pe dealul răsăritean.

Războiul al II-lea a zguduit satul prin câteva momente: întâi a fost primirea, găzduirea și ocrotirea refugiaților tătari din Crimeea, tătari ce fugeau de armata roșie. Timp de 10 luni, din 1943 până în august 1944, satul Akbaș devenise o mică Crimee: hogea Șaip Veli Abdula organiza primiri, ospețe, consfătuiri, mici spectacole, toate activitățile având în centrul lor oaspeții crimeeni. Printre ei se afla și marele lider, om de cultură, scriitor militant, dr. Ozenbașlă. Dar ocupația sovietică instaurată la 23 august 1944 în România a zguduit și mica noastră comunitate din Akbaș!"

(fragment din lucrarea "Monografia comunei Albești", autoare Güner Akmolla și Șeyla Omer)