Copacii mor în picioare

Cei care l-au cunoscut pe Aurel Manolache, trecut în neființă marți, 9 martie, știu că povestea compozitorului nu se încheie aici; ea continuă să fie spusă de cei mulți asupra cărora și-a lăsat amprenta. Director al Teatrului Fantasio, între anii 1969 – 1989 și 2002-2010, dirijor, compozitor, susținător al Festivalurilor Mamaia și Mamaia Copiilor, Aurel Manolache rămâne o legendă a culturii constănțene.

"(…) Pentru leneși, indolenți, chiulangii, alcoolici, impertinenți, Aurel Manolache a fost un conducător incomod, rău, hain, feroce…
A avut forța morală de a nu se răzbuna pe unii dintre cei care l-au izgonit din teatru. Cred că și-a iubit subalternii, dar nu era capabil să-și exprime pe față, deschis, afecțiunea, așa cum sunt bărbații care își sărută copiii când dorm, pe furiș. În același timp îl suspectez de o mută timiditate, pe care și-o ascundea sub masca unui "Titi Duru" înfricoșător. Când cineva îl atacă brutal se blochează, evită să intre în schimbul de replici insolente, se retrage și, în cel mai bun caz, îi răspunde în scris la… gazeta de perete.
Teatrul Fantasio i-a fost copilul "înfiat" la trei ani (1959), "botezat" la 13 ani (1969) cu numele de azi, crescut și educat într-o familie onorabilă, în care a invitat cele mai importante personalități ale genului revuistic (Nicușor Constanti-nescu, Henri Mălineanu, Sașa Georgescu, Oleg Danovski, Cornel Patrichi, Dan Spătaru și alții), chiar cu riscul de a "pierde pe drum" pe mai vechii colaboratori sau angajați (Ion Maximilian, Botzi Szabo, Ion Drugan, Dan Sachelarie…).
Fantasio i-a fost și copil, și iubită, și amantă. Soțiile sale au fost probabil cumplit de geloase pe Fantasio. Au avut motive, pentru că adevărata casă a lui Aurel Manolache a fost în bule-vardul Republicii / Ferdinand nr. 11.
M-am tot întrebat de ce și-a dorit și a acceptat să revină în fotoliul de director al cărui prim ocupant a fost 31 de ani, în aceste timpuri "mișcătoare", precum nisipurile care înghit cu lăcomie sadică pe cei imprudenți. Explicația nr. 1 și cea mai pertinentă ar fi că, observând "căderea liberă" a teatrului la sfârșit de "mandat Vasilescu", și-a propus să facă încercarea de salvare a instituției cu care se identifica propria sa viață. Nu știa cât de greu îi va fi, cu câte mori de vânt va trebui să se lupte un Don Quijote din zilele noastre, adică persoana care își asumă riscul de a conduce un teatru, conștient că va sta cu mâna întinsă spre bugetul primăriei sau că va fi nevoit să apeleze la mila vreunui sponsor sedus mai degrabă de grațiile concursurilor de frumusețe…
Dacă cineva va înțelege din aceste rânduri că Aurel Manolache n-a făcut și greșeli, că acesta este portretul unui neprihănit, amarnic se înșeală. N-aș vrea, însă, să repet ceea ce am scris despre el în monografia "Fantasio 40". A avut și slăbiciuni, și defecte, și păcate. Ca orice om. Puse în balanță cu faptele bune, cu devotamentul arătat "copilului" său și al Constanței, cele dintâi pot fi prescrise fără nicio reticență.
P.S. Ocârmuirea locală l-a mazilit la început de toamnă 2004. După cum l-am cunoscut, sursa pătimirii lui Aurel Manolache n-a fost pierderea "rangului", ci căsăpirea trupei și ruinarea casei de zâmbet, dans și cântec cunoscută în România și în lume sub numele celebru de Fantasio.
Jean Badea, "Dulcea Povară" (carte aflată în manuscris)