"De evenimentele din decembrie 1989 îmi amintesc cu rușine, pentru că atunci am fost un naiv"

Viorel Stănilă este etnolog, absolvent al secției de Filologie Balcanică din cadrul Facultății de Litere a Universității "Ovidiu" Constanța ( a doua facultate). La Revoluția Română din decembrie 1989 a participat ca militar. El a rememorat pentru "Cuget Liber" întâmplările prin care a trecut în zilele acelui decembrie fierbinte, când această calitate l-a obligat să se afle în miezul luptei, atât cât a fost luptă în Constanța iernii 1989.

"Prima dată am înțeles că se întâmplă ceva abia în dimineața zilei de 21 decembrie 1989, când tot efectivul companiei a trebuit să vizioneze transmisiunea directă a demonstrației populare organizate de Nicolae Ceaușescu în fața sediului CC al PCR. Atunci am observat că mitingul nu se desfășurase normal, dar nu am înțeles și de ce.
A doua zi, pe 22 decembrie, tot plutonul ne aflam în clasă , la programul ordonat de studiu, așteptând să vină cel cu care aveam ore.
Ca niciodată până atunci, acesta întârzia. Cei care au făcut armata știu cât de strict este programul trupei și cum se pedepsesc abaterile.
Impacientați de ineditul situației (absența neanunțată a unui cadru de la oră), unii dintre noi am ieșit pe hol, împotriva oricăror reguli. Am descoperit astfel că nici celelalte plutoane nu își începuseră orele.
În schimb, comandantul de batalion cu câțiva ofițeri din subordine supravegeheau niște militari din grupa de serviciu care dădeau jos de pe pereți coridorului tablourile cu gen. Vasile Milea. Văzându-ne ieșiți din sălile de studiu, maiorul ne-a ordonat pe un ton lătrat să părăsim culoarul. Curând a venit și rândul clasei noastre să fie eliberată de prezența respectivelor tablouri. Explicația care ni s-a dat a fost că "trădătorul Milea s-a sinucis". Nu înțelegeam nici cum trădase și nici pe cine, pentru că nu știam ce se întâmplase la Timișoara și în București.
În jurul prânzului s-a dat adunarea și fiecare companie a fost dusă în sala proprie de club. Acolo se afla singurul televizor funcțional din companie și atunci am aflat cu surprindere ce se întâmpla de câteva zile în România: tulburările de la Timișoara, demonstrațiile din București, evenimentele de la TVR. Încă nu ne era clar cine erau băieții buni și cine erau băieții răi. Primul sens pe care l-am dat celor văzute a fost că, într-adevăr, grupuri de huligani se manifestaseră împotriva ordinii publice și de stat. Începuseră deja să circule zvonuri că vom fi și noi scoși pe străzi, ca trupele din Timișoara, ca să îi anihilăm pe "huligani".
Atât de izolată era trupa de informațiile reale despre ce se întâmplă cu adevărat în țară! Și, tocmai de aceea, era foarte ușor pentru cineva să ne manipuleze. Acum, o astfel de practică s-ar numi pregătire psihologică de luptă.
A urmat ordinul general de adunare a unității, în locul raportului pe companii. Printre noi se aflau camarazi care introduseseră clandestin în unitate niște aparate de radio miniaturale. "Ric" se numeau aceste aparate și audiția se făcea numai la cască. Nu avea difuzoare. Deoarece eram șeful primei grupe din primul pluton, poziția mea în formație era chiar lângă comandantul de companie, așa că am primit de la un coleg un astfel aparat radio și am început să reproduc în timp real știrile pe care le auzeam la radio.
Până la urmă ne-a lămurit și pe noi comandantul că acum armata trecuse de partea poporului și nu se mai punea problema să fim scoși pe străzi ca să restabilim ordinea împotriva "huliganilor", ci ca să apărăm revoluția împotriva teroriștilor.
Dar până seara nu s-a mai întâmplat nimic. Și dacă nu mă înșeală memoria, în acea seară am avut chiar și obișnuitul program de discotecă, în parteneriat cu unul dintre liceele de fete din oraș.
Eram deja bine încălziți de dans, în plenitudinea efortului fizic și, mai ales, intelectual, când muzica s-a întrerupt brusc și s-au aprins luminile ceea ce a fost mai grav decât oprirea muzicii. Până să înceapă protestele noastre, au existat câteva momente de nedumerire generală, ceva de genul "Ce-ai cu noi, bă?".
Dar la microfon a venit ofițerul de serviciu care a anunțat că programul de discotecă se anulează și că trebuie să ne întoarcem imediat în sectoarele companiilor din care eram veniți.

Dezbrăcat la Revoluție
Am revenit în companie alergând. La început am crezut că era vorba de un obișnuit exercițiu de alarmă.
Era o zi extrem de caldă pentru acea perioadă a anului, cum a fost toată luna decembrie în 1989, de fapt. În plus, era noapte, așa că nu se vedea foarte bine cum eram îmbrăcat. De aceea, ca să mai câștig timp, am îmbrăcat numai scurta de la uniformă peste bustul gol, gândindu-mă că o să ne întoarcem într-o oră - o oră și jumătate.
Greșit! Odată instalați în formație am fost anunțați că nu era o alarmă de exercițiu, ci era de fapt o alarmă de luptă. Am primit muniție adevărată - gloanțe și grenade. Primul lucru pe care îl constați când iei muniție de război, dar multă, este că este foarte, foarte grea.
După care fiecare detașament (plutonul, compania, batalionul) a primit o misiune. În acea primă seară, misiunea companiei din care făceam parte a fost să apărăm Comandamentul Marinei - situat, pe atunci, acolo unde se află acum Serviciul Cartografic Român.
Dintre noi, au fost aleși câțiva care să păzească chiar anticamera contraamiralului Iordache, cel care preluase atunci comanda operațiunilor militare pe Dobrogea, în timpul revoluției. M-am numărat și eu printre ei. Astfel, cu toate că avusesem proasta inspirație să plec dezbrăcat la Revoluție, am avut norocul să petrec prima noapte de misiunii în interior.

Armata era activă, dar împotriva cui?
Auzeam ofițerul de serviciu primind și dând telefoane ca să informeze despre situația din teritoriu, despre ce se întâmpla în diversele locuri de dizlocare a unităților militare ale marinei în toată Dobrogea. Auzeam despre aterizări și decolări de elicoptere, despre tiruri din aer, dar pentru noi, ca simpli militari, era destul de greu să ne formăm o imagine clară despre ceea ce se întâmpla. Cert e că armata era activă, era angajată în operațiuni, deși, acum, ne-am pune firesc întrebarea "operațiuni împotriva cui?".
La un moment dat, spre dimineață, după ore întregi de gardă, un căpitan de rangul I a avut ideea să ne lase să dăm telefoane acasă, să vedem ce se întâmplă cu familiile noastre. Am telefonat, ai mei erau toți bine, fratele meu mai mic se întorsese din piața Universității, spre binele lui. Pe la 6 dimineața, ne-am încheiat misiunea acolo, am fost schimbați și ni s-a permis să mergem la odihnă.
Apoi misiunile au început să se succeadă într-un ritm care, pentru noi, anula alternanța zi/noapte, iar eu am pierdut șirul zilelor. Poate de aceea îmi e greu acum să rememorez cronologia evenimentelor: prima misiune la ICIL, a doua la depozitele de alimente, lângă Gara de Mărfuri - Hala Traian, a treia la Casa Albă, a patra la Întreprinderea Comercială de Stat pentru Alimentație Publică Locală (ICSAPL) - de lungă durată.

M-a ajutat Dumnezeu să nu trag
În a doua seară (cred), compania mea a fost trimisă să apere ICIL-ul. Am fost debarcați din camioane pe Bd. Brătianu și atunci am avut pentru prima dată senzația că sunt implicat într-o situație de luptă, cu toate riscurile pe care le implică aceasta. Practic, la primul salt din camion mi-am dat seama cât de vulnerabili suntem. Pe urmă, încercând să străbatem în fugă bulevardul acela foarte larg, am înțeles cât de riscant era.
Frică? Nu, aia am simțit-o mai târziu. Atunci nu am simțit nimic. Eram într-o stare specifică, pe care aș numi-o "de luptă". Organismul, simțurile, mintea, erau toate foarte mobilizate pentru a reacționa în prezent. Nu mai simțeam oboseala, frigul, foamea. Dar facultatea reflexivă era complet inhibată. Nu mă puteam autoanaliza.
Am sărit gardul în curtea ICIL-ului, ne-am regrupat cu toții lângă o hală și am fost repartizați de-a lungul perimetrului interior al Fabricii de Lapte. Eu am fost trimis spre rândul de case din spatele ICIL-ului, în dreapta cum privești dinspre Lăpușneanu. Camarazi ai mei au mers la familiile din case și i-au rugat pe oameni să-și mute paturile cât mai departe de fațadele caselor pentru a suferi cât mai puțin în cazul în care s-ar fi tras.
Și apoi, până dimineață, a început o lungă, lungă așteptare. (A tras cineva?) Eu! Am tras un foc de armă în sus, când am căzut prin acoperișul cotețului pe care îmi stabilisem postul de luptă. Mă urcasem pe el ca să am vizibilitate peste ziduri. În cădere mi s-a declanșat arma. A fost singurul foc de armă pe care l-am tras la Revoluție.
De fapt, în noaptea aceea m-a ajutat Dumnezeu să nu trag. Pentru că, la un moment dat, spre dimineață, a apărut pe stradă un bețiv. Nu știam cu cine avem de-a face, în condițiile în care ni se vorbea despre teroriști. Eram avertizați că pot să vină de oriunde și sub orice deghizament. Circulau tot felul de povești, cu apa otrăvită, cu ceaiul otrăvit. Și bețivul se tot apropia, am început să strig la el să nu se mai apropie că trag, dar el nu dădea semne că ar intenționa să se supună somației.
Repet, m-a ajutat Dumnezeu! Probabil din cauză că lipsa de echilibru nu-i mai permitea să se deplaseze, bețivul s-a oprit. S-a așezat în drum și a stat o bucată bună de timp, după care s-a îndepărtat.
Când am ajuns la Casa Albă, în următoarea misiune, clădirea fusese deja devastată. Un jaf! Mobilier, radiouri, tot ce putuse fi luat, se furase sau distrusese. Noile organe ale puterii se constituiseră și încercau să facă lucrurile să funcționeze.
Fără istoric. Când ne întorceam în unitate ne adunam în jurul televizoarelor aduse între timp de plutonierii de companie și urmăream ce se mai întâmpla pe la București, prin țară. Timpul de odihnă nu prea îl foloseam.
În ziua următoare a venit un coleg la mine să-mi spună că e nevoie de câțiva dintre noi care vor îndeplini misiuni pe lângă noua putere constituită. Tot la Casa Albă, dar nu în cadrul companiei noastre, ci pentru protecția celor care conduceau județul. Încă eram în momentul în care ofițerii gestionau problemele județului. Nu se organizaseră încă Barbu Dănescu și ceilalți civili. Așa că noua misiune a constat în asigurarea protecției apropiate pentru ofițerii care lucrau în biroul primului secretar. Eram patru.

Îngerii păzitori ai alimentației publice
La un moment dat, ofițerul care ne coordona a intrat în încăpere. Ne-a fixat câteva momente cu privirea fără să spună nimic, după care ne-a ordonat, unui coleg și mie să îl urmăm. Am fost luați de la Casa Albă și detașați la Întreprinderea Comercială de Stat pentru Alimentație Publică Locală (ICSAPL). Asta era o întreprindere care coordona și gestiona toate barurile, restaurantele și cofetăriile din Constanța. Misiunea noastră era să însoțim mașina care colecta încasările respective de la toate unitățile de alimentație publică, atât pentru a o proteja, cât și pentru a o trece de toate barajele militare instalate prin oraș. Întreprinderea avea sediul undeva pe Ștefan cel Mare.
Din ziua respectivă, înainte de Crăciun și până pe 6 ianuarie, eu și colegul meu am rămas în permanență acolo. Nu am mai fost duși în unitate și nu am primit ordine suplimentare. Eram cumva o prezență insolită în instituție. Ca o ironie, am fost cazați în încăperea unde funcționase fostul Biroul de Partid și acolo aveam un pat pliant și niște scaune pe care le puneam unul lângă altul. Dormeam pe ele cu schimbul. Era greu mai ales pentru că nu aveam o baie propriu zisă, unde să ne spălăm. Trăiam acolo, în sediu, iar oamenii, care continuau să vină la muncă, erau foarte prietenoși, ne vedeau ca pe niște protectori.
Au fost și momente amuzante: la unul dintre restaurante, unde a fost rândul meu să intru pentru a supraveghea colectarea banilor de către contabilul încasator, în spate, în biroul restaurantului, șeful de acolo stătea la o băută cu patrula de miliție. Am fost neplăcut surprins, mai ales pentru că noi trebuia să facem o treabă care nu ne-ar fi revenit în atribuții, iar cei care ar fi trebuit să o facă nu o făceau. Mai mult, mi-aduc aminte că unul dintre ei, un căpitan de miliție, a încercat să mă facă și pe mine să beau, în ideea că "uite, fraternizăm la un pahar de ceva și n-o să ți se mai pară atât de grav că noi, în loc să fim pe stradă, suntem la băută". Am refuzat, ceea ce i-a deranjat foarte tare, dar, pentru moment, armata era la putere, nu miliția! (Râde)
Într-o zi, una dintre contabilele întreprinderii a venit foarte supărată. Fratele ei, tot militar fusese rănit la picior în fața Comandamentului Marinei, de un tir lansat dintr-o mașină de teren care a trecut în trombă. Așa spunea ea. Deci într-o locație în care fusese și compania mea în misiune, într-un loc în care mă aflasem și eu.

Frica de moarte
Pe 25 decembrie recunosc că așteptam cu înfrigurare sentința în procesul intentat cuplului Ceaușescu. Spre rușinea mea, recunosc acum că am avut un sentiment de ușurare când am aflat că va fi executat. Speram că așa se va termina totul. Dar nu s-a terminat, a continuat până pe 6 ianuarie.
Am avut o singură situație mai deosebită, în noaptea de Anul Nou. Ar fi trebuit să fie un festin. Cred că se aduseseră vreo patru torturi de la cofetăriile aflate în subordinea ICSAPL, pe lângă mâncarea trimisă de la restaurante și ce adusese de acasă un angajat din întreprindere, care era de gardă în noaptea aceea, pentru că se organizase un serviciu de permanență.
Țin minte că ne uitam toți trei la micul televizor Sport, când am auzit din stradă o rafală foarte, foarte lungă de pistol mitralieră. După atâtea zile de calm mi s-a părut ciudat.
Când am auzit focurile, ne-am echipat să ieșim în stradă. Civilul care era de permanență a încercat să ne oprească. Îi era frică.
Am ieșit și am început să ne furișăm pe lângă zidurile clădirii, spre o stradă paralelă, de unde credeam eu că se trăsese, și atunci brusc m-a cuprins sentimentul acesta de frică pe care poți să-l ai doar în condiții de luptă, sentiment pe care ți-l dă nu prezența unei amenințări, ci vulnerabilitatea în fața unei posibile amenințări. Lipsa oricărei protecții pe care o resimți într-o situație în care te confrunți cu un pericol mortal. Îl aveam în față pe colegul meu, știam că pot să-i apăr lui spatele, dar mi-am dat seama că pe mine nu mai are cine să mă acopere. Atunci am trăit sentimentul acesta straniu, cred că este specific condițiilor de luptă, nu e ca atunci când ți-e frică să nu cazi de la înălțime sau când ți-e frică de un câine sau de o mașină. Simți frica de moarte, vine de-a lungul șirei spinării.
Mă rog, am ajuns în strada unde se trăsese, pe Cuza Vodă. Câțiva civili adunau tuburi de cartușe. Printre oamenii de acolo, era și un văr de-al meu, care coborâse de la o chindie dintr-un bloc din zonă. Fusese acolo un baraj format din militari de marină, de la trupă. Trecuse o mașină cu petrecăreți cu un șmecher la volan, care nu a oprit la baraj, așa că băieții ăia, militari în termen, fără studii, mai de la țară, au tras, n-au stat pe gânduri. Mașina se oprise într-un copac, ăia erau duși la spital.

Nu ne-am făcut datoria față de cei care s-au sacrificat
Vărul meu și ceilalți invitați la petrecere au vrut să imortalizeze momentul întâlnirii cu noi, eroicii apărători ai Revoluției, cum ne vedeau ei. Ne-au cerut să facem poze împreună. Eu nu am vrut, mai ales că eram supărat, în noaptea aceea sunasem la familia unui prieten ca să urez "La mulți ani!" de Anul Nou și aflasem că prietenul meu fusese împușcat în Piața Universității. Am acceptat să fac poza la rugămintea colegului meu, căruia nu îi spusesem nimic despre moartea prietenului din București.
Acum mă bucur că am acceptat să apar în acea fotografie, care a ajuns la mine după ani de zile. Privindu-mă în ea, mi-am dat seama cât ne consumase efortul din acele zile. Eram desfigurați de oboseală, și eu, și camaradul meu. M-am speriat când am văzut cum arătam.
Toată misiunea noastră a continuat apoi într-o rutină netulburată, iar pe 6 ianuarie 1990 am fost readuși în unitate. Eram ultimii veniți, ne-am gândit chiar că ne uitaseră. Tot batalionul era în careu, ne așteptau numai pe noi, să predăm muniția. Căștile erau aliniate pe un parapet și ne deșertam acolo conținutul genților - grenade și gloanțe. Am predat totul și asta a fost. Cam așa mi-am petrecut eu Revoluția din Decembrie…
(Cu ce sentimente îți amintești?) Sentimente de rușine. Rușine că am fost atât de naiv să cred că particip la un fenomen realmente de masă, în care toți cei umili, toți cei mici ne angajasem cu deplină bună credință și din tot sufletul, ca pe urmă să constatăm că lucrurile au fost deturnate așa cum au fost deturnate. Rușine că am crezut în ceva ce acum mi-e greu să mai cred că a fost, în totalitate, un fenomen autentic și spontan. Și rușine pentru că mi-am permis să sper atât de mult, pentru ca după aceea să fiu atât de dezamăgit.
E un lucru pe care l-am spus de mai multe ori public, și îți spun și ție că de atunci mă gândesc mereu că noi, ca țară, noi, ca popor, ar trebui să ne asigurăm că într-adevăr facem tot ceea ce este necesar pentru ca sacrificiul acelui prieten al meu și al multor altora să nu fi fost în van. Ei, până acum, nu cred că am reușit să îndeplinim datoria asta, măcar morală, pe care o avem."
(A consemnat Alina BÂRGĂOANU-VASILIU)