"Culții" și "inculții" sistemului nostru fiscal

Stimate cititor, vreau să-mi răspunzi la următoarea întrebare: ce se înțelege prin noțiunea "cultură fiscală"? Eu - îți jur! - nu-i mai pricep înțelesul. Până mai ieri, credeam că știu, dar mi-am dat seama că m-am înșelat. De altfel, mulți se amăgesc că dețin definiția exactă a acestui concept. Dacă îi vei întreba pe cei de la Fisc îți vor spune că prin cultură fiscală se înțelege: "comportamentul de plată voluntară a taxelor și impozitelor". În lumina acestei definiții, din categoria "culților" fac parte indivizii care își declară toate veniturile până la centimă și care achită toate dările fără întârziere, ba chiar anticipat. În trecut, exemplul tipic îl reprezentau pen-sionarii. Astăzi, nici măcar ei. "Inculții" sunt constituiți într-o categorie extrem de largă, ca un adevărat regn fiscal cu numeroase specii. Printre acestea se numără: specia celor ce se sustrag sistematic de la plată; a celor ce își achită dările cu întârziere; a celor ce nu plătesc că n-au de unde; a celor ce crâcnesc împotriva creșterii fiscalității; a celor ce dau în judecată statul că i-a taxat abuziv; a celor ce așteaptă cu lunile și anii ca statul să le returneze sumele plătite în plus; a celor ce își mută afacerile în pa-radisurile fiscale; a celor ce fac export de profit pentru a scăpa de im-pozitare; a celor ce muncesc la negru sau la gri; a celor ce emigrează în speranța că vor găsi un Fisc mai blând decât cel din țara lor; a celor ce își declară insolvența și așa mai departe. În țara noastră, "regnul inculților" depășește 70 - 80% din totalul potențialilor plătitori de taxe și impozite. 

Există și categoria celor situați deasupra acestei clasificări fiscale, precum Creatorul deasupra Lumii. Ei sunt răspunzători cu Facerea. Sunt cei ce inventează taxele și impozitele, cei ce le majorează pe cele vechi. Ei decid cine trebuie să le plătească biruri și cine nu, cum să se împartă banul public, cui să nu-i ajungă și cui să-i prisosească, cine să dea socoteală pentru modul de cheltuire și cine nu. Tot ei decid ce trebuie să înțeleagă masele prin "cultură fiscală" și ce trebuie făcut pentru a crește numărul "culților". Îmi aduc aminte că, exact în urmă cu un deceniu, Ministerul Finanțelor Publice și-a propus să umble la rădăcinile cognitive ale evazionismului și să formeze cultura fiscală încă de pe băncile școlii primare și gimnaziale. Era un program ingenios, de dresaj fiscal precoce. În 2003, a fost elaborat un modul dedicat educației fiscale. Au fost pregătite 1.200 de pachete cu materiale didactice care mai de care mai ingenioase: o casetă video cu un desen animat despre fiscalitate; o carte cu o scurtă istorie a impozitelor și taxelor; o planșă decupabilă, cu tema "Cum să umplem vistieria statului"; un ghid al profesorilor care predau modul de educație fiscală. La foarte scurt timp după ce au fost achiziționate cele 1.200 de pachete cu materiale didactice, din banii publici, nu s-a mai auzit nimic despre acel "program ingenios". Cu siguranță că poveștile lui au fost plictisitoare, de adormit copiii. Desigur, mult mai gustate de cei mari și mici sunt bas-mele tranziției românești: "Miliardarii de carton", "Tunurile de la Bancorex", "Căpcăunii returnărilor de TVA", "Ba-laurii din Vamă" și "Caracatița tutunului, alcoolului și fierului vechi". Într-o altă accepțiune oficială, prin cultură fiscală se înțelege îndeplinirea obligației de a cere bon fiscal pentru orice bun sau serviciu achiziționat. Să luăm un caz obișnuit, cel al călătorului care urcă într-un maxi-taxi supraaglomerat, cu cei doi lei pregătiți în mână. Printre urechea unei doamne, care stă într-un picior, și ochiul unui domn, proptit cu fundul în parbriz, el reușește să strecoare banii în mâna întinsă a șoferului, care îi apucă și imediat bagă în viteză. Mașina pornește în trombă, călătorul se lovește cu capul de ușă și devine amnezic. Nu-și mai amintește de legea care îl amenință cu amenda, dacă nu solicită bilet. De altfel nici n-are cum să-l ceară, căci gura i-a fost astupată de rucsacul tânărul din fața sa. Nici nu și-ar permite să-i distragă atenția șoferului, de la con-dus. Ar pune în pericol viața atâtor pasageri. Așa că respectivul călător rămâne  "un incult". De când au fost introduse casele de marcat fiscale, n-am auzit ca vreun cumpărător să fi fost sancționat că nu a cerut bon. Ar fi culmea! În zilele noastre, nu sunt sancționați nici cei ce trebuie să le emită. În iulie 2010, mai mulți parlamentari au propus ca populația să fie stimulată să ceară bon fiscal, răsplătind-o cu deduceri fiscale. În alte țări ale Uniunii Europene metoda se practică, dar la noi nu s-a putut. S-a ajuns la concluzia că nu stă în firea statului român să umble cu zăhărelul și că tot mai bun este biciul. La începutul acestei săptămâni, televiziunea de stat a lansat un proiect de formare a culturii fiscale. Telespec-tatorii sunt încurajați să solicite bonuri fiscale și să le trimită la redacție, împreună cu o scurtă relatare. Săptămânal, prin tragere la sorți se acordă câteva premii în valoare de 500 de lei. Inițiativa este bună, dar efectul ei va fi cât al picăturii de apă într-un ocean. Pe la începutul acestui an, am aflat ce înțelege un comisar al Gărzii Fi-nanciare - Secția Constanța prin cultură fiscală. L-am întrebat de unde cumpără, de obicei, fructe și legume. "Din piața Griviței" - a spus omul legii. "Și n-ați observat că niciun vânzător nu emite bonuri fiscale?" Atunci, comisarul mi-a dat un răspuns halucinant: "Ce vrei, domnule, să mă ia ăia cu huo, de câte ori mă duc la cumpărături?" Pe 31 octombrie 2013, Garda Financiară a fost desființată. În locul ei a apărut Direcția Generată de Anti-fraudă Fiscală. Citind deunăzi lista celor încadrați prin concurs în pos-turile de inspectori antifraudă, am descoperit și numele fostului comi-sar. Dacă a reușit să treacă printr-un sistem de selecție atât de dur, în-seamnă că a corespuns standardelor culturii fiscale.