Cum am devenit marinar

Vă dați seama cât de mototol pot fi, dacă singur sunt în stare s-o recunosc!

La școala generală mă trimitea tata de cu seară, să fie sigur că, până dimineața sunt în clasă! Profesorii, pur și simplu renunțau să mă asculte că, până ajungeam la tablă, trecea ora. Deja colegii îmi scoseseră o strigătură: "Gagu când se opintește / Sare-n sus de două dește!"

Iată de ce, când i-am spus mamei că vreau să îmbrățișez cariera militară, s-a uitat la mine ca la o răzătoare Worner și mi-a spus: "Tu nu ești în stare să îmbrățișezi o fată, d-apoi o carieră militară! Și unde vrei să mergi?"

I-am spus că la marină și, sigur, nu din cauză că era religioasă, și-a făcut câteva cruci, însoțite de un comentariu spus în surdină: "Bine, dar la cât de mototol ești tu, dacă pici de pe navă în apă, nici n-ai să știi încotro s-o iei spre mal!" I-am răspuns că nici nu este cazul, că nu știu să înot…

Când a venit tata acasă, după ce trecuse pe la bodegă, așa, mai prelungit, mama l-a înștiințat: "Bărbate, băiatul nostru vrea să ajungă marinar!"

După două trei clătinări și prelucrarea cu oarece întârziere a informației, tata mi a spus: "Băiete, eu întotdeauna m-am ferit de apă!" "Și acum se vede!", nu-l iertă mama, după care îmi spuse să mă mai gândesc, mizând pe faptul că, la cât de încet sunt, până iau o hotărâre, trec și examenele la marină…

M-am ambiționat și m-am dus direct la secretariatul instituției. I-am arătat actele unui plutonier major, m-a înscris și mi-a spus ca, până la examen, să mănânc cartea și orice altceva, numai să mă mai pun pe picioare, că, așa slab, n-am lest.

Când am ajuns acasă, tata a mai încercat o metodă de a mă face să renunț, băgându-mă cu capul în apă, când făceam baie în cadă. După cinci minute (atât mi s-a părut mie) m-a scos și m-a întrebat: "Ei, cum e?" I-am răspuns că, într-adevăr, la început e mai greu…

Cum necum, iată-mă la marină! Ei, și după ce-am ajuns la școală, s-a produs miracolul. În primele zile de instrucție, dacă nu țineam cadența, mă călcau cei din urmă, fără dorința de a fi cei dintâi. În practica la nave, la coborârea pe scări mă călcau pe degete cei ce veneau din urmă. Nu mai spun de viteza cu care ajungeam la popotă, că se întâmpla ca ultimii să aibă porțiile "subțiri".

Lupta pentru a fi primul se dădea și la programul de dimineață, după deșteptare. Care ajungeau primii, beneficiau de apă, apoi, deschizându-se toate robinetele, apa nu mai urca până la cele mai înalte cote ale orânduirii pe care o clădeam… Așa că mă clăteam adesea lângă lacul din… apropiere (care iarna înseamnă depărtare). Acum, cred că vă dați seama ce șoc au avut cei de acasă, în prima vacanță!

Cum am sosit: "Salut papa! Hello mama! Am plecat la iubita mea. Pa, pa! Dar întâi dați-mi să mănânc ceva!" Uluită, mama s-a lăsat pe scaun. Tata s-a lăsat de băut și de fumat. Până să-mi pună mama ceva de mâncare, am dat cinci telefoane, am deschis și-am închis de trei ori televizorul, am executat două echipări și dezechipări și am folosit de trei ori baia, de unde l-am auzit pe tata: "Măi femeie, sigur e băiatul nostru?"

În primele zile am schimbat trei prietene, am tăiat doi pruni în grădină și am săpat un bazin de înot exact unde mama își punea răsadurile de primăvară.

Poate exagerez, dar asta se datorează tot felului de a fi. Din mototol ce eram, dacă înainte scoteam o vorbă în 60 de minute, acum scot 60 de vorbe într-un minut!

Cert este că, de atunci, mama i-a sfătuit pe toți părinții să-și lase copiii să îmbrățișeze cariera militară, așa încât azi, în satul meu natal, există un efectiv de cadre de nivelul unei companii și nu-i exclus să se înființeze acolo și o unitate militară de marină.

Vapoare ne mai trebuie. Și apă.

Ananie GAGNIUC