Potrivit Institutului Național de Statistică, la sfârșitul anului 2016, România avea 6,309 milioane de salariați, în calcul fiind incluse "persoanele care lucrează în sectorul informal și la negru". Dacă dăm la o parte cei 4.732.500 de salariați cu contract înregistrați la Ministerul Muncii, rezultă că, la finele anului 2016, existau 1.576.500 de lucrători la negru.
Calculul făcut pe datele provenite din aceleași surse arată că, la sfârșitul anului 2015, numărul lucrătorilor la negru era de 1.490.600 de persoane. Rezultă că în decurs de un an, numărul lucrătorilor la negru a crescut cu 85.900 de persoane.
Dacă instituțiile statului pot spune cu mare precizie câți lucrători la negru există în România, în schimb nu există nicio statistică oficială privind "munca gri". Nu se poate spune câți dintre lucrătorii cu contract de muncă primesc o parte din salariu cu forme legale, iar diferența, "la negru". În această privință se merge pe ghicite.
Iată, spre exemplu, Ministerul Finanțelor Publice a aflat de la Inspecția Muncii că există, în prezent, circa 360.000 de contracte individuale de muncă cu timp parțial (part-time).
Legalizarea acestui tip de contracte în timpul crizei economice din 2009 - 2013 a condus la apariția unei armate a salariaților cu fracțiune de normă. Probabil că unii anga-jatori folosesc corect această oportunitate oferită de noile prevederi ale Codului muncii, în timp ce alții profită de ea pentru a înșela Fiscul. Contractul dă iluzia legalității și face aproape imposibilă descoperirea adevărului. Un control din partea autorităților nu are cum să descopere "munca gri", iar lucrătorii nu "ciripesc".
Sistemul se bazează pe tăcerea "victimelor", a angajaților. De teama pierderii locului de muncă, aceștia preferă condiția mizeră, de semi-legalitate a muncii, cu toate dezavantajele aferente: venituri sub salariul minim pe economie (în multe cazuri) și contribuții sociale mult diminuate la fondul de pensii.
Fiscul crede că a găsit metoda de combatere a muncii gri. În programul de convergență se prevede introducerea, de la data de 1 iunie 2017, a obligației de plată a contribuțiilor datorate de angajatori, la nivelul salariului minim brut pe țară, pentru salariații cu timp parțial de muncă, care au salariul sau venituri realizate sub nivelul de 1.450 de lei.
Viorel Ștefan, ministrul finanțelor publice a precizat că măsura nu îi afectează pe angajații part-time. Dimpotrivă, aceștia vor beneficia de contribuții sociale mai mari. De asemenea, ea se va aplica doar în cazul angajaților part-time care nu desfășoară, în același timp, o activitate salarială cu normă întreagă.
Potrivit datelor furnizate de Inspecția de Muncă, în prezent sunt înregistrate circa 360.000 de contracte part-time ca unică sursă de venit. Prin supraimpozitarea acestora, Fiscul estimează că la bugetul consolidat al statului vor intra, în plus, 620 de milioane lei, în 2017, și 1.330 de milioane lei, în 2018.
Aplicarea acestei măsuri îi va lovi nu doar pe angajatorii evazioniști, ci și pe cei ce respectă legea. Este greu de crezut că patronii vor accepta să achite, pentru o activitate de două sau patru ore pe zi, contribuții sociale cât pentru o normă de muncă întreagă. Chiar și cei ce erau corecți vor fi împinși să caute soluții. Fie că vor renunța la actualii salariați part-time, pentru a angaja alții care au și un alt serviciu, fie vor recurge la o formă de evaziune fiscală. Spre exemplu, contractul part-time se va transforma în unul cu normă întreagă, dar angajatul va lucra doar două sau patru ore și va fi plătit ca atare. Plata muncii sub nivelul salariului minim pe economie va fi justificată în acte prin nerealizarea de către angajat a normei de lucru sau prin așa-zise absențe nemotivate.
Viața a demonstrat că agenții economici sunt extrem de inventivi și că întotdeuna găsesc antidot pentru orice măsură de constrângere.
Surprinzător este alt fapt. Instituțiile statului cunosc că, în economia națională, există, de mai mulți ani de zile, circa 1,5 milioane de lucrători la negru. Îi contabilizează, îi plimbă prin statistici, dar nu fac nimic pentru a-i ajuta să intre în legalitate, să poată să beneficieze de protecție socială. Sunt cunoscute sectoarele cu risc, în care se lucrează cu forță de muncă la negru: activități sezoniere și ocazionale, construcții, agricultură, curierat, difuzare de materiale, manipulări de mărfuri, servicii de curățenie etc. În aceste sectoare ar trebui să facă controale peste controale inspectorii de muncă și cei ai Fiscului. De ce nu o fac?