Micile meserii, pe cale de dispariție! "Noi, ceasornicarii rămași în activitate, suntem, astăzi, un fel de… piese de muzeu!"

1249
2
În urmă cu 32 de ani, micile meșteșuguri erau în floare. În Constanța, cea mai mare concentrare de ateliere era pe strada Ștefan cel Mare, în Piața Griviței, pe bulevardul Tomis și în cartierul Obor. Aveai de unde alege: ateliere de cizmărie, de mecanică fină, de tâmplărie, tapițerie și tinichigerie, de instalații sanitare, de reparații radio-tv, de rame și geamuri, croitorii, ceasornicării, studiouri foto și tocilării.

Le-au luat pâinea de la gură


Au trecut trei decenii, în care piața constănțeană a fost invadată de televizoarele cu circuite integrate, de camerele foto digitale, de ceasurile electronice, de confecțiile și încălțările made in Italia, Turcia și China, de mobila italienească, de tâmplăria metalică tip termopan, de noi generații de instalații sanitare. Cele mai multe dintre atelierele meșteșugărești n-au rezistat șocului și au tras obloanele. Progresul tehnic, producția de serie și importurile le-au luat meseriașilor pâinea de la gură. Puțini au rezistat vremurilor vitrege. Au făcut eforturi să se adapteze din mers la schimbări, să se reprofileze, să-și diversifice activitatea, să-și găsească un loc în piață.



Dumnezeul ceasurilor

Înainte de 1990, în municipiul Constanța, în cadrul Cooperativei Meșteșugărești „Prestarea”, lucrau între 40 și 50 de ceasornicari, își amintește meșterul Traian Mușat. De atunci și până astăzi s-au împuținat continuu. „Am rămas vreo zece meseriași, printre care și câteva femei.”

Traian Mușat a împlinit de curând vârsta de 65 de ani și este proaspăt pensionar, dar a decis să își continue activitatea. Mărturisește: „Îmi este greu să mă despart de ea. Cât mă mai țin puterile, voi continua să o practic. Sănătate să avem!”.

Ceasornicăria pentru bătrânul meșter nu este doar o activitate lucrativă, un mijloc de a-și câștiga existența, cât mai ales o pasiune de-o viață.

Îl privesc cum muncește aplecat asupra micului banc de lucru meșterind la lumina lămpii. Chipul său îmi arată că se simte minunat desfăcând ceasurile moarte, fără suflare, cercetându-le măruntaiele, mecanismele bolnave, găsindu-le leacul și redându-le viața. Parcă ar fi Dumnezeu!



O meserie, încă, necesară

Meseria de ceasornicar a învățat-o la Școala Profesională din Arad, care aparținea sistemului cooperatist și avea durata de patru ani. După absolvire, a fost repartizat în Constanța, la Cooperativa „Prestarea”.

Și-a început cariera în secția aflată vis-a-vis de magazinul alimentar Antoniade, pe lângă bătrânul meșter armean Manuchian Manuc. Îi este recunoscător și astăzi, căci de la el a învățat adevărata meserie!

După 1990 și-a continuat activitatea într-un spațiu închiriat pe strada Ștefan cel Mare, nr. 128, vis-a-vis de Policlinică.

În urmă cu trei decenii, ceasornicarii aveau foarte mult de lucru. Dar pe măsură ce ceasurile mecanice au fost înlocuite de cele electronice, volumul de muncă a scăzut mult. Cu toate acestea, sunt și astăzi destui clienți care au nevoie de ajutorul ceasornicarilor.

În ciuda evoluției tehnologice, meseria de ceasornicar continuă să fie necesară. „Fie trebuie schimbate bateriile ceasurilor, fie sunt necesare mici reparații. Mecanismele din zilele noastre sunt mai performante, dar necesită și mai mult atenție. E nevoie de răbdare multă. Unii clienți vin și cu ceasuri mecanice. Am rămas doar câțiva meseriași mai vechi, care ne pricepem să umblăm la ele. Unele mai pot fi reparate, dar altele au nevoie de piese de schimb care nu se mai fabrică. Sunt clienți care s-au mutat la vile și vor să le decoreze cu ceasuri vechi. Într-o lună avem mai mult de lucru, în alta mai puțin, în funcție de nevoile clienților”, povestește Traian Mușat.



Muzeul ceasurilor

Din rândul tinerilor nu mai vin alți ceasornicari, își exprimă regretul meșterul. „Școlile de meserii s-au desființat, iar calificarea la locul de muncă nu se mai practică. Tinerii au alte pretenții și vor bani mai mulți. În micile meșteșuguri, salariile și pensiile sunt mici. Înainte de 1990, se câștiga foarte bine în cooperația meșteșugărească. Apoi, câștigurile au scăzut continuu. Să vă dau exemplul meu: după 46 de ani de muncă continuă, fără concedii medicale, am primit o pensie de numai 2.100 de lei. Noi, puținii ceasornicari rămași în activitate, suntem, astăzi, un fel de… piese de muzeu!”

Privesc în jurul meu; în atelier și pe hol, pereții sunt tapetați cu ceasuri de mână, de masă, de buzunar și de perete; mai noi și mai vechi. Sunt circa 2.000, unele datând de acum 60 – 70 de ani.



Meșterul le îmbrățișează cu privirea, de parcă ar fi copiii săi. Îmi spune: „Am devenit colecționar de ceasuri și bani vechi, din momentul în care am început să practic meseria.” Nu s-a gândit niciodată să le expună într-un muzeu. În schimb, ușa lui este deschisă pentru toți cei ce vor să le admire. 



Comentează știrea

Georgica
12 septembrie
"Profesionistul"

Nea Musat este un bandit.Inlocuieste cheitele de aur de la ceasurile clientilor,si apoi se face ca ...ploua. In aceeasi ordine de idei,la el, trebuie sa lasi ceasul sa ti-l curete si sa ti-l verifice.In trecut,la o ceasornicarita,ti-l curata in fata ta,pe loc,adica vedeai cu ochii tai,ce face.Acum totul se face pe ascuns,in lipsa ta. Va sfatuiesc sa nu mergeti la el,niciodata.

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.1964 secunde