Unioniștii ar mai muri o dată, dacă ar vedea în ce hal a ajuns „dulcea Românie”

Cea de a 165-a aniversare a Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859 găsește România divizată. Nu-i vorba doar de faptul că, după 83 de ani, de la anexarea lor de către URSS, Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței rămân în afara granițelor Țării și că am ajuns să nici nu mai visăm la Reîntregire. România de astăzi este mai hărtănită decât a reușit să o facă Pactul Ribentrop - Molotov. Este dezmembrată în feude, baronate, cânezate, imperii și zone de influență.

Clanurile mafiote, camarilele, baronii naționali și locali și-au anexat partea lor de țară. România lor este cea a achizițiilor oneroase din banii publici, a privatizărilor frauduloase, a returnărilor ilegale de TVA, a evaziunii fiscale și corupției, a concurenței neloiale, a muncii la negru, a manipulării Justiției, a sinecurilor și privilegiilor din bani publici. E România patrihoților, a celor pentru care Țara este doar un poligon pentru „tunuri” și „țepe”, un teren pentru vile cu piscină, o parcare pentru flotilele de jeep-uri.

Oamenii de afaceri, salariații, fermierii, pensionarii și șomerii, copiii și tinerii au, și ei, partea lor de Românie. Pentru ei, patria înseamnă povara taxelor și impozitelor, birocrație și abuzuri din partea instituțiilor statului, dispreț din partea conducătorilor de stat. Țara milioanelor de români săraci înseamnă locuri de muncă plătite cu salariul minim pe economie, facturi ucigașe la întreținere, căldură și curent, debranșarea de la rețeaua de termoficare, tăierea curentului electric și a apei, evacuarea din locuințe, alimente care te trimit la spital, îmbrăcăminte second-hand și pierderea respectului de sine. Pentru ei și copiii lor, speranța renaște și visele se împlinesc doar în șantierele și fermele Uniunii Europene, în Italia, Spania, Portugalia și Germania.

Unioniștii, în frunte cu Alexandru Ioan Cuza și Mihail Kogălniceanu ar mai muri încă o dată, dacă i-ar vedea pe cei cinci milioane de români plecați la muncă, în străinătate. Ei nu ar putea înțelege cum se poate ca o țară cu o nevoie atât de mare de șosele și căi ferate, de case, de canalizări și rețele de apă, de irigații și îndiguiri, care a fost grânarul Europei și dă producții peste plan de olimpici, să exporte forța de muncă.

N-ar putea pricepe cum de-a ajuns România dependentă de importuri; ea care își producea făina și mălaiul, carnea, laptele și brânzeturile, fructele și legumele, țesăturile și încălțările necesare traiului zilnic; ea, care până în 1990, fabrica și exporta strunguri, tractoare, combine, semănători și instalații de foraj petrolier.

Și dacă ar mai afla că România este singura țară din lume, care și-a distrus flota pe timp de pace – nu mai puțin de 301 nave maritime, cu o capacitate de transport de 6.185.000 tdw și circa o sută de nave de pescuit oceanic, care asigurau peste 30.000 de locuri de muncă - întemeietorii Unirii Principatelor Române ar muri și a treia oară!

Ce s-a ales de visele înaintașilor, care îi doreau țării: „La trecutu-ți mare, mare viitor”? „Dulcea Românie, tânăra mireasă, mamă cu amor” pe care o cânta poetul național Mihail Eminescu, este astăzi un stat dezindustrializat, cu o infrastructură rutieră și feroviară distrusă, care se sufocă sub munții de gunoaie autohtone și de import și în care sate întregi viețuiesc ca în Evul Mediu, fără rețea de apă și de canalizare.

Oare ce-ar spune povestitorul Ion Creangă, dacă ar afla că România inimii sale a ajuns să importe zeci de mii de lucrători vietnamezi, turci, indieni, pakistanezi, sry lankezi, nepalezi, sirieni și somalezi pentru că nu mai are cine să-i tragă ciubotele?