Imagini spectaculoase! Tainele bazei de hidroaviație de la Palazu Mare

5035

Articole de la același autor

O pagină importantă din istoria Constanței a fost scrisă de neînfricații piloți ai Escadrilei de Hidroaviație, prima unitate de acest fel din România. Eroii, care și-au adăugat "pene la aripile de rățoi, pentru a putea zbura" - cum mărturiseau unii dintre ei după ani - au dus lupte încrâncenate pentru apărarea litoralului.

Luna aceasta se împlinesc 103 ani de la construirea primului hidroavion din lume. Primul hidroavion cu cocă și amfibiu, construit de Ion Paulat, un bun prieten al aviatorului Aurel Vlaicu, a realizat într-un hangar din Galați și prezentat publicului într-o demonstrație de pe 6 noiembrie 1911. În același hangar și-a găsit însă și sfârșitul, fără recunoaștere internațională (după câteva luni, primul hidroavion cu cocă și amfibiu era omologat în California). Dar ideea că Aviația și Marina se pot înfrăți, în acest mod, nu a fost uitată de români. Astfel că, după cum consemnau în 1994, Aurel Pentelescu, Cristian Crăciunoiu și Jipa Rotaru, în revista "Hidroaviația României", "țara noastră a fost printre primele state ale Europei care, la începutul secolului trecut, au organizat aviația militară și în cadrul acesteia hidroaviația de luptă, ca mijloc eficient pentru apărarea, împreună cu marina, trupele de uscat și aviația propriu-zisă, a litoralului maritim și fluvial românesc".

Prima bază, în portul Constanța

Bazele hidroaviației în România au fost puse în 1920, când a fost înființat, în portul Constanța, Grupul de Aviație Maritimă, sub comanda aviatorului Constantin Negru (decedat în 1938, într-un accident, cu prilejul manevrelor Marinei Regale).

Generalul maior aviator Gheorghe Constantin (care a fost comandantul Escadrilei 256 Hidroaviație, în 1957), ne-a povestit despre începuturile bazei de hidroaviație: "S-a observat că portul Constanța nu avea condițiile prielnice. Clădirea silozului, activitatea portuară intensă, macaralele și catargele navelor puneau probleme. De aceea, s-a căutat un alt loc și a fost găsit pe malul lacului Siutghiol, în nordul Constanței. Hangarele vechi au fost construite în sudul lacului".

Aici a funcționat baza timp de opt ani, iar în 1930 a fost mutată la Palazu Mare - în zona unde, în prezent, se află Spitalul de Pneumoftiziologie Palazu Mare. De altfel, spitalul funcționează în vechile clădiri administrative ale escadrilei, ne-a precizat generalul.

Paznici destoinici ai litoralului

Au urmat ani buni în care unitatea de hidroaviație și-a schimbat structura și denumirea, dar cel mai important s-a dotat cu aparate de zbor, dintre care se impune să menționăm RAS GETTA (hidroavion construit la Constanța, proiectat de inginerul Radu A. Stoika, de unde și inițialele RAS, și construit de George I. Georgescu, proprietarul Atelierelor Societății de Transport Constanța), Savoia Marchetti S 59 și S 62 și Cant Z 501(achiziționate din Italia). Iar în Cel De-al Doilea Război Mondial, implicarea hidroaviației a fost hotărâtoare pentru soarta țării.

"Acțiunile de luptă ale Flotilei de Hidroaviație în Marea Neagră au început o dată cu războiul terestru, la 22 iunie 1941. Deși cu resurse relativ modeste în raport cu aviația de uscat (n.r. o mare problemă este criza de personal; la început, o parte dintre piloți proveneau din rândurile marinarilor, de unde și vorba acestora că-și «puneau pene la aripile de rățoi, pentru a zbura»), hidroaviația a contribuit activ și permanent la campania armatei române, distingându-se prin varietatea misiunilor îndeplinite, precum și prin numărul mare al acestora. Misiuni: supravegherea zonei costiere, explorarea coastei, explorări în larg, până la coasta Crimeei, în bazinul de nord al Mării Negre sau pe coastele Asiei Mici, escortări anti-submarine sau de însoțire a convoaielor de nave, cercetări anti-submarine, descoperirea de mine inamice, aprovizionarea grupului de soldați de la farul din Insula Șerpilor", se menționa, în 1994, în revista "Hidroaviația României".

Amintirile pionierului hidroaviației românești

Colonelul aviator (r) Vladimir Stângaciu, pionier al hidroaviației românești, rememora în 1994, la venerabila vârstă de 87 de ani, clipele trăite în prima zi a Celui De-al Doilea Război Mondial, în unitatea de la Palazu Mare: "Pe la mijlocul lunii iunie 1941, misiunile de recunoaștere și supraveghere din NV Mării Negre la cererea organelor superioare, au început să aibă o frecvență tot mai mare (trei - patru pe zi). Hidroavioanele se deplasau tot mai departe în apele internaționale, atingând uneori zona marginală a acestora, în special în dreptul Crimeei, până la Suhumi și chiar Novorosiisk. La SE se apropiau de Capul Caliacra, gura Bosforului, până aproape de verticala Capului Sinope. Dar în ziua de 21 iunie, când abia se luminase de ziuă, gornistul a sunat deșteptarea și apoi semnalul de alarmă. Prin megafoanele instalate în diverse locuri din curtea unității începuseră să fie transmise comunicări, discursuri și marșuri sobre. (…)

Începuse războiul. Ce va fi mai departe, ce ne va rezerva viitorul? (…) Pentru a se asigura securitatea aeronavelor, ele erau răspândite și ancorate în locurile unde puteau fi camuflate de stufăriș. Hidroavioanele aflate în alarmă se aflau fixate pe cele trei hidroescale. În apropierea lor se aflau echipajele și personalul tehnic adecvat, plus servanții pentru manevre la apă. În hangare mai rămăseseră doar atelierele de întreținere. Secția foto și transmisiuni erau evacuate din incinta unității, însă nu departe. (..) Seara, când s-a lăsat întunericul, după orele nouă, s-a sunat alarma aeriană. Deasupra Constanței au apărut niște săgeți de foc, erau luminile proiectoarelor. O dată cu ele s-au auzit tragerile artileriei anti-aeriene de toate calibrele care existau în zona Constanței. De unde ne aflam se puteau vedea ușor cu ochiul liber siluetele avioanelor inamice luminate de proiectoare, cât și exploziile proiectoarelor trase de ACA și a bombelor căzute. În oraș și în port se declanșaseră câteva incendii.

Abia atunci ne-am trezit că unitatea noastră nu avea nici o protecție anti-aeriană. Cele mai apropiate puncte ACA se găseau departe de noi. Unul era german pentru protecția bateriei grele de coastă Tizpitz, amplasată pe calea ferată la Anadalchioi și o baterie la Mamaia Sat pentru protecția aerodromului unde se aflau unitățile de vânătoare pentru apărarea litoralului. Și așa am rămas pe tot timpul războiului fără protecție anti-aeriană. (…)

Din a doua zi de război, Flotila de Hidroaviație a fost solicitată atât de Marina Militară pentru misiuni de recunoaștere și însoțire de convoaie de nave, cât și de către Armata de uscat însărcinată cu apărarea litoralului. Marina sovietică era destul de activă și bine instruită în problemele de urmărire și atacare a convoaielor (…)".

Luptau împotriva avioanelor și submarinelor sovietice

Pilotul, care a trecut în neființă în 2002, a descris și câteva episoade de luptă în care au participat hidroavioanele românești: "Într-o misiune de însoțire și protecție a unui convoi de nave escortate de două distrugătoare, două vedete torpilatoare și un hidroavion, de la Varna la Constanța, un submarin sovietic a atacat convoiul în dreptul localității Cavarna la circa 10 mile în larg, sfidând această escortă. Una din cele două torpile au trecut la mică distanță de prova distrugătorului, iar a doua printre două nave din convoi, fără a pricinui vreo pagubă. Observatorii din hidroavion au observat siajul lăsat de periscopul submarinului întrucât marea era destul de calmă și au indicat vedetelor zona de unde au fost lansate torpilele. Vedetele, lansând câteva grenade antisubmarine, submarinul a dispărut și convoiul a ajuns cu bine la Constanța.

Într-o asemenea misiune, în anul 1943, un hidroavion Heinkel 114 din escorta unui convoi a fost atacat de trei avioane de vânătoare sovietice. În lupta inegală, datorită iscusinței pilotului, ofițerul de echipaj Sandu Ion și observatorul lt. de marină, care era și foarte bun trăgător au doborât unul din cele trei avioane de vânătoare. Cele două avioane au părăsit lupta evoluând deasupra locului unde căzuse avionul sovietic, fără a mai ataca convoiul. (…)

Am scris aceste rânduri deoarece foarte puțină lume, chiar dintre militari, știe că România a avut o unitate de hidroaviație modernă pentru acele timpuri și mai ales care a fost activitatea și menirea ei".

Despre ce s-a întâmplat cu hidroaviația României după război și cum și-a găsit sfârșitul, vom relata în edițiile viitoare. Menționăm că materialele informative și fotografiile ne-au fost puse la dispoziție de gen. mr. av. Gheorghe Constantin, comandor av. Vasile Reghintovschi și Pascale Roibu - Club Marine Explorer.

Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Miercuri, 29 Octombrie 2014
Stire din Fun : Planuri mari cu soția
Pagina a fost generata in 0.575 secunde