Când tata a dat în apoplexie…

Taică-meu, om tânăr, dă în apoplexie. Îl băgăm în salvare, ne urcăm în mașina proprietate personală și ne chinuim să ne ținem după salvarea care, cu nino-nino, bineînțeles că ne-o ia cu mult înainte. Când ajungem acolo, taică-meu era plimbat de colo-colo într-un căruț de un brancardier. Am înțeles rapid că brancardierul o să fie cu taică-meu mai multă vreme, să-l transporte pe unde era de transportat, adică remeneuri și alte imagerii, așa că mă țin după el și îi strecor, subtil, 5 lei în buzunar. Mă întorc la restul familiei, prietenul meu lipsește. Când se întoarce, îl întreb unde a fost, și-mi zice: "I-am dat 5 lei brancardierului ăluia, să aibă grijă de el!".
Mă rog, ce era să fac, îi zic eu că nu trebuia, în fine, ne lămurim că brancardierul a încasat mult mai mult decât media lui pe zi, când mă uit după maică-mea. Nu era! Apare și ea la un moment dat, o întrebăm unde a fost:
- Păi… m-am dus după taică-tu la RMN și i-am dat 5 lei brancardierului care era cu el!
Ca să n-o mai supăr și eu, nu i-am mai zis nimic. În fine, grăbit și transpirat, apare unchi-meu, de undeva dinspre RMN.
Zice:
- L-am găsit! (el nu venise cu noi) E la RMN acum. Era un brancardier care îl ajuta, i-am dat și lui 3 lei!
În fine, iar nu zic nimic. Apare, între timp, un prieten bun de-al lui taică-meu, care ne zice:
- I-am văzut în curte. I-am dat 2 lei băiatului care-l ducea, să știți, ca să nu-i mai dați și voi!
Între timp, taică-meu e dus în salon. Prind un moment de intimitate și, cum era el toropit, în speranța că am cu cine să mă înțeleg îl întreb:
- Măi, tată, ai nevoie de bani? Să-ți las niște mărunt?
La care taică-meu:
- Da, lasă-mi și mie ceva, că n-am avut să-i dau brancardierului decât o hârtie de 100!