Povestea pământeanului care ne-a vizitat pe Marte

Poate nu vă vine să credeți, dar în orașele și satele de pe Marte nu există drumuri, șosele ori autostrăzi; doar trotuare. Ar fi inutile, întrucât aici nu a fost și nu va fi inventată roata. E interzis prin lege! De la ea - spun experții - s-ar ajunge la inventarea monstruosului automobil.

Roata pătrată
Noi, cei din generațiile tinere, n-aveam de unde să știm ce este roata, dar ideea ne atrăgea mai abitir decât fructul oprit. În cercurile noastre începuse să circule teoria superiorității societății pe roți și, sub influența ei, am început să criticăm, să acuzăm și să protestăm împotriva absurdei interdicții. Speriat de amploarea manifestațiilor, guvernul marțian a cedat, permițând inventarea roților triunghiulare, dreptunghiulare, pătrate și trapezoidale.
Curând, ne-am convins că roata e o porcărie. Nu era bună de nimic, indiferent câte colțuri avea. Drept urmare, ne-am recunoscut lipsa de înțelepciune și am cerut să nu se mai permită asemenea invenții. Așa că legea împotriva roții a fost înăsprită.

Ciudatul de pe Terra
Au trecut mai mulți ani de la acele evenimente. Într-o zi, mă aflam cu copiii la joacă, în parcul municipal. Îi priveam cum aleargă, când o ființă cu două picioare, două mâini și doi ochi în loc de unul, s-a așezat lângă mine, pe bancă. Mai avea și un tic nervos. Din când în când duduia, trepida și șoptea: "Tit, tit, am pornit!"
M-am tras spre celălalt capăt al băncii, întrebându-mă dacă boala arătării n-o fi contagioasă. O vreme, m-a ignorat, preocupată fiind de priveliștea puștimii care se zbenguia voioasă. Abia după un sfert de oră, m-a băgat în seamă.
- Tinere, scuză-mi ticul! E o amintire de pe planeta Pământ. N-ai de ce te teme. Meteahna mea nu-i molipsitoare.
Ticul i-a întrerupt șirul vorbelor. După, un nou "Tit, tit, am pornit!", s-a apucat să-mi spună povestea vieții sale.

Psihologie de pieton
M-am născut în urmă cu 154 de ani, pe Terra. Pe planeta mea natală, copiii vin pe lume cu volanul în mână, iar în loc de certificat de naștere, Starea Civilă le eliberează permise de conducere. Eu eram singurul rebut din ultimele patruzeci de generații. În loc să sug ca toți pruncii din țâța pompei de benzină, am abuzat de sânul mamei.
Cât am fost mic, am refuzat cu încăpățânarea unui motor gripat să mă joc cu mașinuțele. Îngrijorați, părinții m-au purtat pe la doctori. Unul mi-a prescris o cură într-un service auto. Altul m-a trimis la psihoterapie într-o fabrică de camioane. În cele din urmă, un medic mi-a cercetat arborele genealogic și a descoperit că e vorba de o boală ereditară.
- De vină este gena moștenită de la un străbun care n-a pus niciodată mâna pe volan - a spus specialistul. E vorba de o manifestare extrem de rară. Vestea cea mai proastă e că știința nu a descoperit remediul. Copilul dumneavoastră este condamnat să trăiască cu acest handicap. Nu va simți atracția pentru șoferie, nu va face pasiune pentru automobile și motoare, nu va gusta din plăcerea vitezei. Într-un cuvânt: are psihologie de pieton. Chiar de va învăța vreodată să conducă, va prefera mersul pe jos. Eu vă sfătuiesc să-l internați într-un așezământ special.
Ai mei nu s-au îndurat să mă abandoneze. Au reușit să ascundă de ochii lumii boala de care sufeream și m-au învățat și pe mine această artă. Așa se face că, mergând pe jos, am ajuns la vârsta de 61 de ani.

Un dar periculos
Probabil că aș fi rămas pieton până la moarte, dacă n-aș fi primit în dar un automobil. La împlinirea a 35 de ani de muncă neîntreruptă în firma sa, patronul m-a dus în parcare, mi-a înmânat cheile unei mașini și mi-a spus:
- E a ta! Ia-o repede până nu mă răzgândesc!
M-am simțit ca în fața plutonului de execuție. Am căutat o cale de scăpare:
- Șefu´, nu pot s-o primesc. E prea mult, zău! Era de-ajuns o anvelopă, o bujie...
Am vrut să mă fac nevăzut, dar m-a înhățat de guler și m-a forțat să urc la volan. Mi-a ordonat:
- Pornește!
Eram deja mort și îngropat. Am îngăimat:
- Șefu’, nu știu să conduc. Sunt pieton - veteran...
Parc-a fost lovit de trăsnet. Destăinuirea l-a pus la pământ. Când și-a revenit, a început să urle:
- Este monstruos! M-ai dus de nas timp de 35 de ani...
Mă simțeam ca o rablă scoasă la casare. Mă vedeam concediat, cu tinicheaua legată de coadă, să nu mă mai angajeze nici dracu’, nici măcar gunoier.
După o jumătate de oră de turbare, fierea patronului s-a preschimbat în miere. I-am simțit mâna pe umăr.
- Bine, bine! o greșeală mărtu-risită este pe jumătate iertată. Mâine te înscrii la școala de șoferi. Dacă după o lună nu te prezinți la mine cu permisul, te concediez fără alt preaviz.

Ia cheile mașinii și calc-o!
Știrea că un individ de 61 de ani ia lecții pentru permisul de conducere a făcut înconjurul planetei. Povestea mea a fost preluată de toate ziarele și televiziunile.
Mai întâi, m-au condamnat pentru crima de a merge pe jos o viață întreagă. M-au acuzat că am sabotat industria auto și serviciile pentru automobiliști. Au calculat taxele și impozitele pe care ar fi trebuit să le plătesc dacă aș fi fost om ca toți oamenii și au ajuns la concluzia că am jefuit bugetul statutului.
După ce au stors subiectul de tot ce era senzațional, au întors foaia. Au început să laude abilitatea cu care mi-am ascuns handicapul timp de o viață, au înfierat știința și medicina pentru că nu mi-au dat șansa unei vieți normale și au pus la zid societatea care mi-a ignorat suferința.
În cele din urmă, analiștii au decretat că sunt nu doar victimă, ci și învingător, din moment ce m-am decis să înfrunt boala și să învăț să șofez.
Se făcuse o atât de mare vâlvă, încât ziua în care autoritățile mi-au eliberat permisul auto a fost declarată sărbătoare mondială, fiind consemnată în Constituția planetei ca moment al victoriei definitive a automobilului împotriva mersului pe jos.
Patronul a fost primul care m-a felicitat:
- Bravo, eroule! Ia cheile mașinii și calc-o!

Cu pistolul la tâmplă
Din clipa aceea, omenirea a stat cu ochii pe mine. Nu mi-a mai permis să cobor de la volan, întrucât specialiștii se temeau că nu m-am eliberat de impulsul atavic de a o lua la picior. Mai mult, mersul pe jos a fost scos în afara legii, fiind declarat comportament criminal.
Deși eram cât se poate de precaut, tot am dat-o în bară. Odată am fost surprins de un polițist pe când încercam să mă strecor per pedes până acasă. Nu găsisem niciun loc de parcare liber în fața locuinței și fusesem nevoit să-mi las mașina la trei străzi distanță.
Omul legii m-a recunoscut și mi-a pus pistolul la tâmplă:
- Un pas să nu mai faci, retardatule, că trag!
Notorietatea mă băgase în belea, dar tot ea m-a scos. Dacă n-aș fi beneficiat de avantajul ei, polițistul m-ar fi dat pe mâna judecătorilor. Aș fi fost condamnat la muncă silnică, la volanul vreunei basculante. Așa că am scăpat doar cu o amendă pentru tulburarea ordinii publice.
De atunci, n-am mai avut nicio tentativă de a încălca legea.

Parcarea fără profesor
M-am obișnuit repede cu șofatul, chiar dacă nu-mi producea nicio satisfacție. Mai greu mi-a fost să învăț cum să găsesc un loc de parcare liber.
La început, am recurs la celebrul manual "Parcarea fără profesor", care conținea 250 de lecții ilustrate. Cu ajutorul lui, mi-am îmbunătățit tehnica. Astfel că am reușit să scurtez la numai patru-cinci ore pe zi timpul dedicat acestei operațiuni.
De la un coleg de serviciu am împrumutat volumul "Parcarea agresivă", dar după ce am luat-o de câteva ori pe coajă am renunțat la metodă. Era mult prea dure-roasă.
Mai apoi, m-am dus să audiez conferința unui profesor universitar doctor docent, autorul capodoperei "Descoperirea parcării libere în doi timpi și trei mișcări". Expertul urma să facă demonstrații practice contra-cronometru.
Din cauza interesului public imens, conferința fusese progra-mată pe un stadion de 100.000 de locuri. La ora anunțată, în arenă se aflau de trei ori mai mulți spectatori. Alți 650.000 de amatori, care nu reușiseră să corupă paznicii ori să escaladeze gardul, au rămas în afara porților. Din nefericire, conferința a fost anulată, întrucât, pe o rază de 100 de kilometri în jur, profesorul n-a reușit să descopere un loc unde să-și lase automobilul.

Generația - auto
În cele din urmă, am urmat cursurile școlii de cascadorie. Acolo am învățat cum să-mi parchez mașina în sufragerie.
Mie mi-a fost ușor să pun în prac-tică cunoștințele dobândite. Pentru că locuiam la primul etaj, nimeream de fiecare dată în sufrageria vecinului de la parter. Omul s-a dovedit a fi deosebit de primitor. Nu se supăra când frânam printre porțelanurile din bibliotecă. Chiar își cerea scuze:
- Iartă-mă vecine, că ți-am zgâriat mașina cu vazele mele de cristal!
În schimb, un coleg de serviciu, care luase și el lecții de cascadorie, s-a descurcat ceva mai greu. Avea sufrageria la etajul zece și, după fiecare tentativă, se trezea la "Terapie intensivă". Am admirat la el tenacitatea exemplară. Nu s-a dat bătut nici după ce și-a rupt gâtul. Blocul, dimpotrivă, a cedat.
Societatea noastră era în schim-bare. Automobilul a luat locul casei, familiei, prietenilor. El ne era mamă și tată, soț sau soție. În cele din urmă, din această mare iubire s-a născut generația - auto, o generație cu obra-zul-caroserie și mintea într-o bujie.
v v v
Deodată, fără să-mi adreseze vreun cuvânt de rămas bun, arătarea s-a făcut nevăzută în tufișuri. Din desiș s-a auzit mai întâi un "Tit, tit, am pornit!", apoi un duduit ciudat și o explozie. Pentru o clipă, am zărit silueta unui bolid, pe care depărtarea l-a înghițit. În aer a rămas un miros înecăcios, de gaze.