Vorba aia rușinoasă…

La 15 anișori
Aveam o creștere aleasă.
În pension făceam furori,
Dar eram prea rușinoasă.
Și când cu Nicușor vorbeam,
Mi-ardeau obrajii ca văpaia,
Țin minte cât de mult roșeam,
Când îmi spunea de vorba aia.

Într-o duminică, fiind cald,
Și cum văzduhul sta să fiarbă,
M-am dus la gârlă să mă scald
Și mi-am pus hainele pe iarbă.
Dar Nicușor sta-n iarb’ ascuns
Și mă privea cum făceam baia,
Mi-a fost rușine și am plâns,
Fiindcă-mi văzuse vorba aia.

Prin Cișmigiu, cu pas grăbit,
Din pension mergeam spre casă
Și-un ofițer m-a urmărit,
Spunându-mi dulce că-s frumoasă.
M-am rușinat și-am spus "merci"
Și ca să nu m-apuce ploaia,
M-am dus la el acasă și...
S-a întâmplat, știi, vorba aia.

Deși sunt rușinoasă rău,
De toți băieții sunt curtată
Și-aleargă-n urma mea mereu
Aproape Capitala toată.
Și-n timpul verii, deseori,
Sunt la Constanța sau Mamaia,
Petrec din noapte până-n zori
Că mult îmi place vorba aia.

Zadarnic, muritor sărman,
Vrei să găsești a vieții cheie!
Popescu scrie un roman
Fiindcă iubește o femeie.
Aseară chiar s-a-mpușcat Bebe,
Aflând ca l-a-nșelat Aglaia.
Și toate astea pentru ce?
Ah, numai pentru vorba aia!...