Cronică de peste Atlantic (XXVIII)

Foileton de Gabriela S.

Succesul e relativ, dar contagios

Când eram copil, părinții îmi verificau mereu, uneori subtil, alteori direct, baza de prieteni. Puneau fel și fel de întrebări, în special când nu erau familiari cu părinții copiilor de aceeași vârstă pe care mi-i apropiam fie la școală, fie în tabere. Deși tăcută, încăpățânată și cu capul în nori, mă țineam instinctual departe de elementele rele și aveam un cerc foarte restrâns de prieteni.

În liceu, la Eforie Sud, ghimpii bârfei despre colegele care ieșeau în oraș cu indivizi promiscui, sau despre colegii care țineau dinadins să apară mai "ciumegi/șmecheri" decât restul și erau învolburați într-o ceață gri de mister apăsător, îmi tulburau inocența timpanelor mai des decât îmi făcea plăcere să ascult. Mi-aduc aminte doar că făceam ochii mari și ceea ce mi se spunea era în mintea mea pură poveste înflorită de mințile invidioase ale celor pe care nu-i interesa cartea, reducându-se la plăcerea de a discredita pe alții.

La Loyola University Chicago, în timp ce lucram la o firmă de avocați să-mi pot plăti studiile peste bursele de merit și să-mi acopăr cheltuielile de trai, timpul pentru ieșit în oraș îmi era limitat sau inexistent. Aveam cursuri pe program condensat, chiar și în timpul vacanțelor, ca să-mi pot obține diploma mai repede, iar singurii prieteni îmi erau colegii de la serviciu sau facultate, însă nici aceia mulți, ci doar câțiva care se puteau număra pe degetele de la o mână. I-am ales cu grijă: modești, ambițioși, o sursă de inspirație într-un fel sau altul și ale căror vieți erau la fel de ocupate și organizate pe un program militar ca și a mea. Asta în timp ce alți colegii de facultate, sub umbrela financiară a părinților, petreceau nopți albe în baruri și apăreau în clase a doua zi cu ochii împăien-jeniți de oboseală și șoptind între ei povești despre cât de "wild" (sălbatică) le-a fost noaptea.

După patru ani în facultate, când am intrat în contabilitatea publică (public accounting), un mod elevat de viață m-a prins în curentul lui fără a putea evada forței acapa-ratoare, magnetice, poate din pricina orelor fără sfârșit, poate pentru că salariul ne permitea să facem ce vrem la o vârstă încă fragedă și nebună, sub 25 de ani, fără să fie nevoie să răspundem în fața nimănui atâta timp cât făceam tot ce aveam pe program timp de aproximativ 70 de ore pe săptămână.

În toate aceste stagii din viață, calitatea oamenilor cu care m-am înconjurat a avut un impact categoric asupra prezentului și viitorului meu, mi l-au croit pe forme mai înalte decât m-am așteptat: un copil care învăța bine și citea cărți de drag, un licean ce se gândea mereu la facultate în loc de discoteci și cluburi, un coleg de facultate care nu avea un cent de la părinți și care își plătea singur studiile, muncind zi și noapte ca să-și poată permite cărțile de contabilitate de $100 bucata, un coleg de serviciu care, deși venea dintr-o familie putred de bogată și nu avea nevoie să muncească, lucra cot la cot cu mine, 70 de ore pe săptămână, mânca aceleași sandwich-uri la McDonalds în timpul prânzului. Iar, în cele din urmă, sub povara orelor neîndurătoare în fața calculatoarelor, sufocați de costumul business, ne bucuram de o con-versație lejeră la o cină într-un oraș la celălalt capăt al lumii, undeva în Beijing, Sao Paolo sau Milano, unde călătoream pentru business.

Va urma!

(Foiletonul Gabrielei S.

poate fi citit în edițiile

de week-end ale ziarului "Cuget Liber")