Cronică de peste Atlantic (XXXI)

Arta de a trăi (II)

În acea seară, chinul nesom-nului nu mi-a dat pace. Era o stare deosebită față de alte multe nopți albe pricinuite de el în ultimul an și jumătate; una în care nu lacrimile și amărăciunea îmi înecau urcușul anevoios spre lumea viselor, ci una în care sufletul îmi era chinuit de scene virtuale în care el își ondula degetele puternice de artist în cleiul maroniu, cu iscusință și dexteritate, cu grijă și ardoare. În mintea mea, imaginea chipului său mistuit de flacăra creației era reflectată într-un anume fel, unic. Părea un zeu venit din antichitate, adus în viața mea de un val al destinului.

Trăiam o stare de euforie indusă de minunea faptului că sculptează din nou, împins de ambiția mea de a-i îndeplini visul pe care mi-l mărturisise la prima noastră întâlnire din muzeul The Art Institute of Chicago, vis pe care mi l-am însușit și eu între timp, odată cu dragostea pentru el, și anume acela de a-l vedea în propria-i galerie, sărbătorind și închinând un pahar de șampanie împreună cu cei care îi vor aprecia operele de artă în profunzime, la adevărata lor valoare.

În sfârșit, a făcut un pas înainte spre îndeplinirea idealului său.

În acea zi, la birou, parcă ședeam pe o pernă de ace. Nu l-am sunat ca să nu îl deranjez; de fapt, înainte de aceste ultime mesaje, nu mai vorbisem de o săptămână. Nu știam exact unde se ținea acel concurs, doar zona. Am găsit însă detaliile necesare în numai câteva minute, prin Google. Recepția urma să aibă loc de la ora șase seara, în studioul în care artiștii se izolaseră de lume pentru o zi și o noapte. O colegă și prietenă, Sabrena, căreia îi place arta și care era în căutarea câtorva picturi pentru noul ei apartament, s-a oferit să mă însoțească.

La 6.30 am întâlnit-o pe Sabrena în fața clădirii, undeva în Chicago South Side, aproape de străzile Cermak și Halsted și campusul Universității Illinois în Chicago. Răsuflam cu greu pentru că nu știam cum o să reacționeze. Îmi spusese de câteva ori că nu îi plac surprizele și îmi dovedise odată acest fapt, motiv pentru care mă așteptam la ce e mai rău. Clădirea era probabil o măcelărie din anii prohibiției (circa 1920), renovată, dar care arăta nelocuită. Liftul era foarte vechi, din fier ruginit, nevopsit, și cu uși care abia de se deschideau și se închideau, sugerând posibilitatea de a rămâne acolo pentru totdeauna, ca într-un cavou. Sabrena se uita la mine cu o teamă subtilă.

Când am pășit afară din lift, mirosul de acuarele, vopsea și ulei plutea într-o atmosferă încinsă, de încăpere fără aer condiționat, într-o fierbinte seară de iunie. Călcam ușor pe podeaua murdară de praf, cu pantofii mei cu tocuri înalte, încercând să nu fac prea mult zgomot, parcă să nu îl sperii și să dispară ca o fantasmă, înainte de a avea șansa să mă înec în privirea lui fără seamăn.

L-am zărit în prima încăpere pe stânga. Surpriza plăcută și bătăile inimii îi radiau pe chip, rostind: "Cum de m-ai găsit?". Am zâmbit: "Îți explic mai târziu. Unde este piesa ta?" M-a condus în altă cameră, în care pereții erau acoperiți de pânze pictate în genuri modernist abstracte și trei sculpturi din clei, încă umede, se odihneau pe o măsuța îngustă și lungă, lângă fereastra luminată de apusul molcom al zilei în care geniul meu iubit a început a sculpta din nou.

"Primele două sunt ale tale", a spus Tudor. Nu i-am răspuns... dacă sunt sau nu ale mele cu adevărat nu are importanță, ci doar faptul că le-a creat gândindu-se la mine. De fapt, ele aparțin tuturor celor ce le vor admira. Mi-am întors privirea spre el pentru o secundă: "Tudor…", apoi am pășit către sculpturi. Nu mă puteam sătura să admir centaurul învolburat într-o pasiune acerbă ce îmbrățișa o femeie cu un trup de amazoană care, prinsă în brațele lui de titan, își acoperea chipul cu mâna lui stângă, ascunzâ-ndu-și extazul și rezistând impulsului de a-i scăpa din brațe. A doua reprezenta un alt centaur, iar a treia, o femeie cu cap de struț, în genunchi, lamentându-se.

Nu m-am putut dezlipi de acel loc, admirând mai ales prima piesă, timp de multe minute, după care Tudor m-a anunțat că începe o recitare de poezie la care ar trebui să mergem. Mi-a prins mâna și, după un sărut fără sfârșit, mi-a rostit încet: "Aceia suntem noi doi; m-am gândit la tine când sculptam".

Va urma

(Foiletonul Gabrielei S. poate fi citit în edițiile de week-end ale ziarului "Cuget Liber")