Cine a câștigat și cine a pierdut cu adevărat de pe urma Ordonanței 13?

Prostia nu se plătește de fiecare dată scump. Uneori, când e vorba de politică, ea scapă chiar basma curată și ajunge să se cațere și în vârful vreunui partid, de unde râde în față celorlalți proști.

Că prostia nu se plătește stă mărturie și celebra Ordonanță 13. Pentru o astfel de mârlănie politică, în orice alt stat din UE guvernul ar fi plătit cu capul. Să încerci să îți înșeli propriul popor în ceas de noapte pentru a da o mână nesperată de ajutor infractorilor din partid este un lucru greu de digerat într-o democrație sănă-toasă. În fine, nu e și cazul nostru… Ro-mânii și-au făcut însă, datoria și și-au apărat valorile. Sute de mii de oameni au ieșit în stradă. Iar presiunea străzii i-a determinat pe guvernanți să bată în retragere.

Însă, după atâta vâlvă, este clar că cineva va trebui să deconteze. Cineva va trebui să plătească deranjul. Dar cine? PSD? Guvernul Grindeanu? Dragnea?

Pentru mine este clar că niciunul. Decontul va veni atunci când nu va mai conta. Plățile politice se vor face în monede atât de devalorizate, încât nici măcar nu va mai merita efortul contabilizării lor. Asta deoarece, în această luptă de uzură, poporul român a fost lăsat singur. Instituțiile statului, clasa politică nu au fost suficient de puternice sau interesate pentru a avea un rol determinant în această poveste.

PNL, care ar fi trebuit să devină vârful de lance al luptei împotriva PSD, și-a demonstrat încă o dată limitele. Partidul Liberal nu mai are vlagă să articuleze nicio idee sau acțiune politică. Aflați într-o veritabilă lipsă de identitate și lideri, liberalii au asistat ca la teatru cum strada își juca rolul în forță. Abia în actul final au venit cu o moțiune obosită, susținută mai mult de imagine de celelalte partide de opoziție. O acțiune politică fără nici cea mai mică forță sau șansă de reușită, o acțiune concepută doar de dragul statisticii și a burtierelor televiziunilor de știri.

În lipsa unui partid de opoziție incisiv, președintele Iohannis a încercat să devină "jucător". Probabil că povestea i-a venit ca o mănușă pentru a ieși din lâncezeala caracteristică. Prilejul și argumentul perfect pentru a-și însuși postura de lider al mișcării anti-PSD. Iohannis a înțeles perfect că dacă nu își intră în rol nu va mai avea nicio șansă la alegerile prezidențiale viitoare, știindu-se deja pe toboganul încrederii populației. Iar haina de unic opozant al lui Dragnea i-ar putea acoperi cu ușurință slăbiciunile.

Doar că rolul i s-a terminat mult prea repede. Obișnuiți de la Băsescu, atunci când declarațiile sale de la ora 19 însemnau mai mereu o pălitură de ghioagă în moalele capului pentru Ponta sau PSD, Iohannis nu a arătat niciodată să aibă mai multe atuuri decât cele aflate pe masa de joc. Elementul surpriză, asul din mânecă, glumițele și vorbele de duh i-au lipsit lui Iohannis, care părea mereu prins între scoarțele rigide ale funcției și ale propriei carisme.

A încercat să își asume acest rol, dar nu i-a reușit, inclusiv cu Bugetul.

Una peste alta, în urma Ordonanței 13, clasa politică a rămas aceeași. Nu s-au schimbat nici unii, nici alții. Iar tentative ca aceasta vor mai exista, doar că o vor face cu mănuși. Cert este, însă, că noaptea de 31 ianuarie 2017 va rămâne marcată, ca noaptea în care conștiința civică a românilor s-a trezit. Noaptea în care românii s-au trezit din somn și nu s-au mai culcat.