Acasă la cerșetori

Îi vedem scormonind prin ghenele de gunoi, în căutarea unui codru de pâine sau a unor sticle de plastic, din reciclarea cărora fac și ei rost de niște bănuți. Altădată îi întâlnim în vreo căruță trasă de o mârțoagă, din care iese ostentativ fierul vechi; tot ei sunt cei care bat cu insistență în geamul mașinilor, în intersecție, rugându-se supărător pentru "un leu de o pâine".

Seara, însă, se întorc acasă. Pentru că și ei au un locșor căruia îi spun "acasă", amenajat în vreo clădire abandonată, din care răz-bește un miros greu. Nu au nici cele mai elementare condiții, precum apă curentă sau lumină, dar nu con-tează. Sunt mulțumiți că au un aco-periș deasupra capului și un colțișor unde să pună capul pe pernă.

Pentru aproximativ o sută de suflete, "acasă" este o clădire dezafectată, cu un singur nivel, situată la marginea zonei indus-triale a Constanței. Cei mai mulți locatari sunt copii de până în 14 ani - căci cele 15 sau 16 familii care locuiesc aici au, în medie, câte cinci sau șase puradei, unul mai murdar decât celălalt. Pentru a ajunge aici, străbat întreaga zonă industrială, iar dincolo de ei se întinde câmpul.

Nici nu ajungem bine în apropie-rea blocului-fantomă, că suntem înconjurați de copii gălăgioși și femei curioase. Inițial reticente, femeile ne acuză că le aducem controalele pe cap. Blocul aparține unei unități militare din București și deja au fost somați, la începutul verii, să-l părăsească. Bineînțeles că nu s-au conformat, căci nu ar avea unde să meargă. Încet-încet, își dezleagă însă limba și încep să ne spună suferințele lor.

Bărbații sunt la furat, iar copiii la cerșit

Bărbații sunt duși "la muncă", adică la furat de fier vechi, ne spune, adoptând o atitudine resemnată, Luminița, una dintre locatare. Nici copiii nu sunt toți acasă, adaugă femeia.

"Avem foarte mulți copii, dar nu sunt acasă. Sunt prin oraș, să caute să facă un ban sau la spital, că aici nu putem să avem grijă de ei. Nu am nici ajutor social, nici alocații, pentru că nu am mutație pe Constanța. Singurul venit sunt cei 20 sau 30 de lei pe care îi aduce bărbatul meu, atunci când găsește ceva fier", ne mărturisește ea.

"Nu avem apă, lumină, iar nevoile le facem în câmp, suntem vai de capul nostru. Apă luăm de la o baltă de aici, de lângă fabrică, de au făcut copiii bubițe. Este apă stătută, dar nu avem ce să facem", se plânge una dintre mamele înconjurate de vreo cinci copilași.

Este greu, dar nu vor să plece de aici. Nu au încredere în promisiunile administrației locale, că îi vor muta în barăci special amenajate pentru ei. "Alții nu au nici măcar atât, unde să pună capul pe pernă. Noi stăm bine aici. Ar fi însă bine dacă s-ar rezolva cu apa, asta este cea mai mare durere a noastră", adaugă Luminița, mamă a trei fetițe, cu vârste cuprinse între 6 și 13 ani.

Pruncii sunt abandonați în spital

Mariana Marior a născut în urmă cu două luni, dar și-a lăsat copilul în grija asistentelor medicale din Spitalul Județean. Spune că este mai bine așa (și este susținută, cu ardoare, de vecine!), pentru a nu se îmbolnăvi cel mic. "Dar trebuie să merg să-l iau, au trecut deja câteva luni și o să mi-l ducă la vreun centru de plasament. Nu vreau să-l dau la stat, dar ce pot să fac, aici nu pot să-l țin deocamdată", ne spune femeia. De altfel, părăsirea nou-născuților în spital este o practică obișnuită deja pentru ele.

Sora ei, Elena Marior, are 36 de ani și cinci copii. Vecinele o împing de la spate să ceară ajutor pentru băiețelul de cinci anișori, ce a rămas marcat pe viață după ce a fost electrocutat.

"Anul trecut, prin septembrie, a fost cu niște copii la o clădire dărâmată din apropiere, se juca și a pus mâna pe un cablu (n.r. - vecinele, "binevoitoare", se grăbesc însă să adauge că era cu alții mai mari, la furat de fier vechi, căci trebuie să mănânce!). S-a ars urât pe toată fața, pe mâini și pe gât, a avut nevoie de intervenție chirurgicală pentru a putea să respire. Doctorul i-a dat mai multe tratamente, dar nu am bani să le cumpăr. Numai o alifie este 35 de lei. Am numai alocațiile copiilor, căci ajutorul social mi l-au tăiat, ca să merg la muncă. Dar, dacă eu plec, cine are grijă de copilașul ăsta? Acum este în pericol să-și piardă vederea, ar trebui să merg din nou la spital, la București, dar cu ce bani?!", ne povestește durerea ei Elena Marior.

Nu vor să se mute!

Majoritatea locatarilor au venit în această clădire în urmă cu aproxi-mativ nouă ani. Nu sunt din Constanța, ci veniți din diverse colțuri ale țării, în căutarea unui trai mai bun. Provin din familii dezorgani-zate și sunt obișnuiți cu sărăcia de mici. Spun că au găsit blocul-fantomă, după ce au fost dați afară de prin căminele de nefamiliști din oraș și nu vor să plece de aici.

"Mai bine s-ar vorbi cu cei de la fabricile din jur să ne dea și nouă apă. Cu lumina ne descurcăm, avem un generator și îi mai dăm drumul", susține unul dintre puținii bărbați găsiți acasă.