O poveste dramatică! Patimile unui navigator român, prizonier în Israel (I)

1378
O poveste dramatică! Patimile unui navigator român, prizonier în Israel (I) - documentar-1574110373.jpg

Articole de la același autor

Meseria de navigator implică multe riscuri, iar atunci când nici legislația nu te protejează, lucrurile pot căpăta chiar o tentă dramatică. Prezentăm, în edițiile de astăzi, mâine și poimâine, patimile unui navigator român în Israel, o poveste de acum 24 de ani. 


Acordurile "Simfoniei destinului" îl treziră din somn. Era semnalul de apel al telefonului mobil. Buimac, butonă aparatul. 


- Alo, domnul Stelian Ignătescu? îi zgârie timpanul o voce stridentă de femeie. 
- El e! răspunse tânărul, în stilul persiflant al navigatorilor. 


- Sunt Kati Arcanu, de la W.C. Crewing Ltd. Veniți mâine la București, pregătit pentru voiaj. Avem un post de șef mecanic, pe un tanc petrolier, în Israel. Contractul este de șase luni, cu un salariu de 1.800 de dolari. 






De mai bine de o jumătate de an, tânărul ofițer mecanic I era în căutarea unui nou angajament. După falimentul companiei Romline Constanța - primul său loc de muncă -, lucrase pe câteva vapoare grecești, dar, în ultimele șapte luni, nu a mai găsit nicio navă pe care să plece în voiaj. Peste tot i s-a închis ușa în nas. La toate companiile de navigație și de crewing, era întâmpinat cu același răspuns: "E criză. Reveniți peste trei - patru luni. Poate că atunci se va găsi ceva. Dacă doriți, plătiți taxa de 50 de dolari și înscrieți-vă în baza de date! Vă anunțăm imediat cum se ivește o ofertă". 


A încercat și cu sfânta șpagă, dar degeaba. Cei 2.000 de dolari dați unui samsar s-au dus pe apa sâmbetei. N-a mai reușit să recupereze de la escroc decât un sfert din sumă. 


Drum lin spre Tel Aviv 


În zorii zilei următoare, Ignătescu a sunat la ușa garsonierei din București, în care își avea sediul W.C. Crewing Ltd. "Traficanta de marinari" îl aștepta să-i pună "cuțitul la beregată":


- Regret, a căzut oferta cu tancul petrolier. Totuși, pentru că te-ai deranjat până aici, avem un angajament ca șef mecanic pe o navă-cazino, cu 1.500 de dolari pe lună. Contractul de muncă îl semnezi cu armatorul, în Israel, iar cel pentru comisionul nostru îl încheiem acum. Plătești doar 7% din venitul lunar. E o nimica toată! 


Navigatorul a înțeles că a fost tras în piept, dar a acceptat contractul. Ce altceva mai bun avea de făcut? Era pe drojdie. Dacă nu pleca acum pe mare, nu-i mai rămânea decât să se împrumute de la prieteni sau să amaneteze cele câteva lucruri de valoare din casă, pentru a avea ce mânca. 


Era ora 13. Soarele lui iulie 1995 incendiase Bucureștiul. Lava aerului opărea plămânii. Tânărul ofițer visa să ajungă cât mai repede pe mare, sub bătaia vântului și a valurilor. 


La Aeroportul Otopeni, a ridicat de la un ghișeu, conform instrucțiunilor, biletul de avion pentru Tel Aviv. Drumul fusese achitat de viitorii patroni. Amploiații Poliției de Frontieră nu s-au obosit să-i cerceteze pașaportul. O țidulă, prin care se dădeau asigurări că, la terminarea contractului, marinarul va fi repatriat pe cheltuiala patronilor, ținea loc de viză. La vederea numelui firmei și a ștampilei, toate porțile s-au deschis larg, semn că fuseseră bine unse. 


După câteva ore de zbor lin, românul a coborât pe Aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv, iar de acolo a ajuns cu un autobuz pe țărmul Mării Roșii. 


Cum se fac banii. Banii cei mulți! 


De la intrarea principală a portului Eilat, a fost condus spre un perimetru cu un statut special, asemănător zonelor libere. Sectorul era împrejmuit cu ziduri, care coborau până la nivelul mării. Paza o asigurau forțele polițienești și armata. 
La cheuri erau trase mai multe nave-cazino. Echipajele lor, recrutate din Europa Centrală și de Est prin intermediari, nu puteau ieși din port. Marinarii străini nu aveau niciun fel de drepturi în Israel, considerându-se că ei se află pe teritoriul paradisurilor fiscale ale căror pavilioane fluturau la bordul navelor. 


Jocurile de noroc, ca și prostituția, erau interzise, dar patronii găsiseră o modalitate, la limita legii, de a satisface plăcerile vicioșilor, fără a intra în conflict cu exigențele fundamentalismului religios. Tehnica era simplă. Cazinourile erau organizate pe nave de pasageri înregistrate sub pavilioane străine. Jucătorii se îmbarcau, chipurile, pentru o scurtă croazieră. 


După trei ore de marș, navele ajungeau în apele internaționale, undeva între Egipt și Iordania. De abia acolo se deschideau saloanele cazinourilor și pasagerii erau invitați să participe la joc. După trei ore, în care banii treceau dintr-un buzunar într-altul, cei mai mulți rămânând în seifurile organizatorilor, distracția lua sfârșit. Jucătorii își reluau statutul de pasageri, iar navele se întorceau în port pentru îmbarcarea următoarei serii a amatorilor de… priveliști marine. 


O târguială ca la piață 


Stelian Ignătescu a găsit rapid cheul la care era acostată "Silver Star III". Era un hârb de sub a cărei vopsea înflorea rugina. Nava arăta mai bătrână decât era în realitate. Nu prea fusese îngrijită de numeroșii proprietari prin mâna cărora trecuse. Ți-ar fi fost frică să ieși cu asemenea copaie pe o mare de gradul 4. Noroc că, în acea zonă, marea era ca ciorba în oală de calmă. 
Vardia (astfel este numit marinarul care asigură paza pe navă) era un motorist român din Cluj. El l-a condus pe noul venit la cabina lui Armand El-Hasan. Acesta era reprezentantul armatorului și manager al cazinoului. 


- Ești cam tânăr, s-a arătat dezamăgit individul când a aflat că insul din fața lui are doar 34 de ani. 


Îi puse atâtea întrebări și îl cercetă ca pe o vită de vânzare în iarmaroc, încât era limpede că încearcă să umble la preț. În cele din urmă, după o târguială ca la piață, a decis: 


- Bine, te angajez ca ofițer mecanic, cu 1.500 de dolari. Dar pe perioada celor trei luni de probă, îți dau doar 1.300 de dolari. Contractul îl facem altădată. 


Românul n-a avut încotro. Ajunsese până acolo și nu mai avea cale de întors. A acceptat condițiile și astfel a fost îmbarcat pe "Silver Star III". Nava era înregistrată sub pavilion panamez și avea un echipaj internațional: șase români, șeful mecanic rus și comandantul croat.     Niciunul dintre navigatori nu avea contract, dar nimeni nu făcea caz de atâta lucru. Oamenii erau mulțumiți. Aveau băutură și mâncare la discreție de la barul și bucătăria cazinoului. Hrana era excelentă. Salariile se plăteau regulat din casieria sălii de joc, la ele adăugându-se un bonus de 50 - 100 de dolari pe lună. 


În sala mașinilor, iadul pe pământ! 


Doar condițiile de muncă erau mizerabile. Afară erau temperaturi tropicale. Pereții din tablă ai navei se încingeau sub focul solar. În cabinele echipajului și în sala mașinilor era iadul. Nu se putea respira, nu se putea trăi. Noaptea era imposibil să se doarmă, din cauza căldurii. Doar în cazino și la bar exista aer condiționat, dar echipajul nu avea acces printre cei 200 de jucători evrei. 


Hârbul era proprietatea a doi frați, Zamir și Moshe. Ei îl închiriau organizatorilor de jocuri, care veneau cu toate dotările necesare unui cazino, cu capitalul de pornire și managementul. 


Când numărul partenerilor a ajuns pe la 20, a izbucnit scandalul. Asociații nu s-au mai înțeles între ei, gașca s-a spart și afacerea s-a prăbușit. La plecare, fiecare a luat tot ce i-a căzut în mână, iar prin luna noiembrie, cazinoul s-a închis. 
Numărul turiștilor scăzuse foarte mult, așa că Zamir și Moshe n-au mai găsit alți amatori pentru a redeschide sala de joc. Odată cu moartea găinii, care dăduse toată vara ouă de aur, au încetat și plățile pentru echipaj. 
(Continuarea, în edițiile de mâine și poimâine ale ziarului nostru) 


Comentează știrea

Nu există comentarii introduse pentru acest articol!

Articole pe aceeași temă

Pagina a fost generata in 0.4507 secunde