Când domnitorii jucau șah…

Există de multă vreme o controversă legată de definirea șahului ca sport, artă sau știință. Având în vedere că o rubrică de șah trebuie să se remarce îndeosebi prin atractivitate, încerc să scot în evidență mai mult partea artistică, frumusețea și ineditul creației șahiste. Compunerea unei probleme de șah este supusă, la fel ca poezia sau muzica, la anumite reguli, stabilite treptat de-a lungul evoluției acestui sport.
În Europa, în epoca faimoșilor maeștri italieni și spanioli din veacurile al
XVI-lea și al XVII-lea, se juca întot-deauna agresiv, fiecare bazându-se pe inventivitatea sa; jucătorii se aventurau ușor în sacrificii legate de riscuri și partida era de obicei decisă prin atacuri îndrăznețe și combinații tăioase.
Modernizarea jocului a avut re-percusiuni și asupra compoziției, însă cu o întârziere însemnată. Abia în secolul al XVIII-lea, se poate constata o ridicare a compoziției șahiste, în urma apariției în anul 1737 a cărții "Essai sur le jeu des échecs", de Philipp Stamma, un jucător de origine siriană, stabilit în Anglia.
În ceea ce privește compoziția șahistă din România, aceasta are un trecut încă incomplet elucidat, dar care se confundă cu începuturile modeste ale vieții șahiste de-abia din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin exponenții ei puțin numeroși și izolați, dintre care majoritatea au trăit și au activat în afara hotarelor țării.
Până acum, nu s-a putut descoperi cu certitudine o problemă mai veche, a unui compozitor român, decât aceea a lui Mihail Șuțu (domnitor al Moldovei între anii 1819-1821, retras apoi în străinătate), despre care se știe că a fost publicată mai târziu în revista franceză "La Stratégie", din 1868.
Iată prezentată succint această compoziție, care are mai mult importanță istorică decât artistică.

Mat în trei mutări.
1.Td4+ Rc5 2.Td1+ Te3 3.Nxe3 #
Claudiu IORDACHE,
Maestru al sportului