M-au impresionat întotdeauna acele momente din filme în care, pe ecran apărea - după o succesiune de scene tensionate, care te țin "cu sufletul la gură" - liniștitor, destul de previzibil, e drept, arhicunoscuta delimitare temporală: "Un an mai târziu". Un an, sau doi, sau trei ani mai târziu protagoniștii erau mai fericiți, rezonau mai bine cu cei de lângă ei, își găseau slujbele dorite și oamenii la care visaseră o viață. Ea năștea un bebe frumos, bucălat, sănătos și îl aștepta, în salonul de spital, pe Marele El, cu baloane, un ursuleț de pluș și ciocolata. Sau, în alte filme, războaiele se sfârșeau, conflictele rămâneau doar o amintire estompată de bucuriile prezente.
Ei bine, știți cum se aude în desenele animate "Tom și Jerry" atunci când motanul Tom cade de la etajul 100 al unui zgârie nori? Un sunet care îți atinge nesuferit auzul: țțțiiiiuu… Și buffff!!!… În România. Unsprezece luni mai târziu. Același decor, aceleași nuanțe spălăcite, aceiași oameni plutind pe aripile…deziluziei. Eterna și deloc fascinanta tradiție a părerilor de rău: că nu am absorbit fonduri suficiente sau, mai rău, că nu le-am absorbit deloc, că distinșii miniștri au plecat - în ciuda tuturor motivelor care ar fi putut să-i rețină - și capul, și mâna. Că mai aveam puțin și primeam peste ochi clauza de salvgardare în domeniul agriculturii. Că un anume ministru practică, nonșalant și consecvent gafele la nivel extern. Normal, că doar nu țineam morțiș să ne facem de râs, doar aici, la noi, în mahalaua Balcanilor.
Tot în România, tot unsprezece luni mai târziu, la aproape un an de la integrarea în Uniunea Europeană. În aproape același punct în care ne aflam acum un an, entuziaști și dornici de afirmare în spațiul bătrânei Europe. La fel de plini de resentimentele "epocii de aur", de stereotipuri în gândire și de reflexe identitare. Din reflex afirmăm că suntem "cei mai buni", dintr-o lene ancestrală păstrăm călduța impresie cum că, obositul și gârbovitul continent nu ar mai fi același fără români. Probabil…Nu fără spațiul geografic, nu fără deschiderea țării la Marea Neagră, nu fără datele istorice care au măcinat, vreme de secole, civilizații întregi. Susțin însă că România ar rămâne aceeași fără covrigii, cârnații și țuica împărțite de o elenă anume (am ales intenționat litera mică, pentru că literele mari sunt pentru oameni mari) pentru cei care au știut să răspundă la întrebarea "Ce anume marchează, în România, ziua de 25 noiembrie?". Nimeni nu a spus că românii ar fi și tâmpiți. Nu de asta n-au ieșit ei la vot, ci din sictir, dintr-o lehamite care a în-ghițit, pare-se, orice licăr al dorinței de a se exprima prin dreptul la vot.
Ce să facă Uniunea Europeană cu noi? Să ne șteargă de pe chipuri rictusul sforțat? Să ne determine să credem într-un viitor roz? Să ne tragă de mânecă numai și numai pentru a depune câteva proiecte - de infrastructură, de educație - pentru a obține niște fonduri care ar fi mai mult decât binevenite? Habar n-am ce-o să facă concret…
România va continua politica de slugărnicie de până acum, susținută în fiecare zi pe baza unor negocieri stupide din care ieșim mereu, din păcate, necâștigători. La aproape un an mai târziu de la mult stropita cu șampanie zi de 1 ianuarie 2007 mă încearcă teama unui final - sau doar a unei continuări destul de triste - marcat de o melodie…11 luni mai târziu, goodbye, my love, goodbye. Cred că motanul Tom ar fi invidios…
- Publicitate -
