Primele luni de existență, ca embrion, s-au petrecut în apă, în lichidul amniotic, în pântecele mamei și, de aceea, de cele mai multe ori, aceasta este sinonimă cu plăcerea. Cufundarea sugarilor în apă provoacă pielii lor senzații agreabile, pe care copiii și le manifestă prin zâmbete și gângureli.
Totuși, nu toți sugarii împărtășesc această bucurie și unii își manifestă reacția prin plânsete chiar de la introducerea unui degețel și până la cufundarea întregului corp. Anumiți psihologi leagă frica precoce de apă cu un traumatism particular în momentul nașterii: ruperea apei poate fi asociată cu o senzație foarte stresantă și neliniștitoare pentru bebeluș, care și-a fixat senzația în memorie.
Câteodată, anumiți părinți sunt uimiți de copiii lor, bebeluși-înotători chiar de la vârsta de patru luni sau care se comportă ca peștele în apă la mare de la vârsta de doi ani.
De fapt, familiarizarea cu apa este tot o învățare, la fel ca și mersul. Este adevărat și faptul că obișnuirea copilu-lui cu apa, acțiune care are loc în propria baie, poate să-l determine pe copil, când se mărește, să-i fie frică de imensitatea mării și să-l înspăimânte.
Psihologii susțin că, teoretic, copilul nu resimte frica de apă până la patru luni. După această vârstă, fiecare bebeluș are multe motive pentru a-i fi frică de apă, fiecare copil având deja propria istorie și propriul motiv de a-i fi teamă sau nu.
Amintirile neplăcute pot veni de la o experiență neplăcută cu apa. Fără să știe, copilul a păstrat-o în memoria sa și, de fiecare dată când se ivește ocazia de a intra în apă, această amintire se declanșează și îi provoacă teama. De exemplu, se poate ca, atunci când era mai mic, să fi făcut baie cu apă prea caldă, sau să fi băut un ceai fierbinte, sau poate că și cufundarea lui în apă să-i fi provocat o otită dureroasă.
Apa, asimilată cu un coșmar
În anumite perioade ale creșterii sale, mai ales după vârsta de doi ani, copilului îi poate fi frică de apă, mai ales dacă el crede că ea are puterea de a-l înghiți. Deci, poate fi victima imaginației sale bogate și a dificultății sale de a diferenția realitatea de imaginar.
Un alt motiv poate fi chiar frica de apă a unuia dintre părinți. Conform statisticilor, unul din patru adulți se teme de apă. În consecință, este posibil, chiar fără să-și fi manifestat această frică, părintele să o fi transmis copilului.
- Publicitate -
Primele luni de existență, ca embrion, s-au petrecut în apă, în lichidul amniotic, în pântecele mamei și, de aceea, de cele mai multe ori, aceasta este sinonimă cu plăcerea. Cufundarea sugarilor în apă provoacă pielii lor senzații agreabile, pe care copiii și le manifestă prin zâmbete și gângureli.
Totuși, nu toți sugarii împărtășesc această bucurie și unii își manifestă reacția prin plânsete chiar de la introducerea unui degețel și până la cufundarea întregului corp. Anumiți psihologi leagă frica precoce de apă cu un traumatism particular în momentul nașterii: ruperea apei poate fi asociată cu o senzație foarte stresantă și neliniștitoare pentru bebeluș, care și-a fixat senzația în memorie.
Câteodată, anumiți părinți sunt uimiți de copiii lor, bebeluși-înotători chiar de la vârsta de patru luni sau care se comportă ca peștele în apă la mare de la vârsta de doi ani.
De fapt, familiarizarea cu apa este tot o învățare, la fel ca și mersul. Este adevărat și faptul că obișnuirea copilu-lui cu apa, acțiune care are loc în propria baie, poate să-l determine pe copil, când se mărește, să-i fie frică de imensitatea mării și să-l înspăimânte.
Psihologii susțin că, teoretic, copilul nu resimte frica de apă până la patru luni. După această vârstă, fiecare bebeluș are multe motive pentru a-i fi frică de apă, fiecare copil având deja propria istorie și propriul motiv de a-i fi teamă sau nu.
Amintirile neplăcute pot veni de la o experiență neplăcută cu apa. Fără să știe, copilul a păstrat-o în memoria sa și, de fiecare dată când se ivește ocazia de a intra în apă, această amintire se declanșează și îi provoacă teama. De exemplu, se poate ca, atunci când era mai mic, să fi făcut baie cu apă prea caldă, sau să fi băut un ceai fierbinte, sau poate că și cufundarea lui în apă să-i fi provocat o otită dureroasă.
Apa, asimilată cu un coșmar
În anumite perioade ale creșterii sale, mai ales după vârsta de doi ani, copilului îi poate fi frică de apă, mai ales dacă el crede că ea are puterea de a-l înghiți. Deci, poate fi victima imaginației sale bogate și a dificultății sale de a diferenția realitatea de imaginar.
Un alt motiv poate fi chiar frica de apă a unuia dintre părinți. Conform statisticilor, unul din patru adulți se teme de apă. În consecință, este posibil, chiar fără să-și fi manifestat această frică, părintele să o fi transmis copilului.
