Surorile Aurica Novaci și Elena Pocea au dat statul român în judecată, la Tribunalul Constanța, și solicită 500.000 de euro, reprezentând prejudiciul moral suferit prin condamnarea politică a tatălui lor, Ioan Preșa, în anul 1952, pentru crimă de uneltire contra ordinei sociale, decedat ulterior în Penitenciarul de la Aiud.
În acțiunea înaintată magistraților de la Tribunalul Constanța, cele două femei, prin avocatul lor, Adrian Ionescu, spun că Ioan Preșa a fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică, șapte ani de degradare civică și confiscarea totală a averii prin sentința nr. 354/7.07.1952 a Tribunalului Militar Constanța.
Ioan Preșa a fost arestat la data de 15.07.1951, iar la data de 8.06.1961, după zece ani de temniță, tortură și muncă silnică, a decedat în Penitenciarul Aiud.
"La data arestării, tatăl nostru muncea în comuna Baia, județul Tulcea, fiind preceptor. Era căsătorit de cinci ani, noi având vârsta de patru ani, respectiv doi ani. Mama era casnică, ocupându-se de creșterea și educarea noastră, tatăl venind acasă la sfârșit de săptămână.
La sfârșitul acelei săptămâni, aferente zilei de 15 iulie 1951, tatăl nostru nu a mai venit, zvonindu-se că a fost arestat.
Ulterior, mama noastră a aflat că a fost luat de la serviciu și arestat; nimeni nu știa unde se află, nu primeam nicio veste, iar la Miliție nu aveam voie să întrebăm ce s-a întâmplat cu el.
Nu am mai știut nimic de el de la acel moment. Ultima oară când mama noastră l-a văzut a fost chiar în săptămâna arestării, aceasta deplasându-se la Baia pentru a lua cele necesare gospodăriei, rămâ-nând să se vadă acasă, la sfârșit de săptămână" - spun cele două surori în acțiunea înaintată Tribu-nalului Constanța.
Pentru că soțul era arestat, nu era primită nici la CAP să muncească
Cei doi soți nu s-au mai văzut de atunci. Ani de-a rândul femeia l-a așteptat, rugându-se să se întâmple o minune, iar bărbatul să-i apară acasă. După zece ani a aflat că soțul a murit în temniță, veste ce a devastat-o.
"Nu s-au mai revăzut niciodată, iar mama noastră nu s-a mai recăsătorit nici după ce ni s-a adus la cunoștință decesul. A fost căsătorită cu tata doar cinci ani, dintre care acesta, în primii trei ani, a făcut armata.
După arestarea tatălui, a urmat o perioadă deosebit de grea pentru familia noastră. Având în vedere că tatăl, care era capul familiei, nu ne mai putea asigura cele necesare traiului, mama noastră a încercat să muncească pe unde a apucat și pe unde era primită; din cauza faptului că tatăl nostru a fost arestat din motive politice, mama nu era primită să muncească la CAP; a reușit să muncească la o pepinieră, întreținându-ne cu banii puțini pe care îi primea.
Ne aminitim cum mama noastră venea seara de la pepinieră, ne punea să dormim, cârpea rufele cu care mergeam la grădiniță, la școală (neavând bani să cumpere hăinuțe noi) și plângea. Nu știa nimic de tatăl nostru. Ne mai amintim cum își punea între degete seu de oaie, ca să poată munci și a doua zi, munca la pepinieră fiind foarte grea.
În vacanță, deși eram doar niște copii, mergeam cu mama noastră și munceam la porumb. La vârsta de nouă ani, respectiv șapte ani, împreună cu mama și bunica făceam chirpici ca să câștigăm bani pentru a ne întreține.
Nu am știut de copilărie, nu am avut parte de sărbători, nu am mâncat în acea perioadă nici măcar o prăjitură (fiind conștiente, chiar la acea vârstă fragedă, că orice ban contează ca să ne descurcăm), nu am cumpărat nici măcar o eugenie; nu aveam cum, trebuia să ne facem și noi o casă, la momentul arestării părinții locuind cu chirie, fiind tineri căsătoriți și având credința că își vor face o casă a lor. Până să ne facem casa din pământ, am locuit la Cogealac, la fratele lui tata, pentru că nu mai aveam bani de chirie.
În toată această perioadă, nimeni nu știa nimic de tatăl nostru, unde este, ce face, dacă mai trăiește; nu aveam voie să întrebăm organele de miliție, nu aveam voie să aflăm unde este ținut, ca să mergem să îl vedem.
La școală eram marginalizate, ni se dădeau note foarte mici, iar la liceu nu am fost primite, pe motiv că nu mai sunt locuri pentru noi" - își deapănă amintirile triste cele două femei.
Pus să mănânce propriile excremente
Abia după o perioadă lungă de timp, celor două surori li s-a povestit, de către o persoană care se întorsese din Penitenciarul Aiud, că tatăl lor a muncit în mina de sare, că a orbit, s-a îmbolnăvit de meningită, pentru că dormea pe un grătar sub care curgea apă. Zilnic era torturat, fiind pus să își mănânce propriile excremente, schingiuit, bătut, iar mâncare nu primea în fiecare zi.
"Ne-a mai povestit, în legătură cu decesul său, cum seara fiecare s-a dus în celula sa, iar a doua zi au anunțat că tatăl nostru a murit peste noapte, deși seara nu prezenta niciun simptom în acest sens. De altfel, este de notorietate că foarte mulți condamnați erau împușcați în penitenciar și tindem să credem că acest lucru i s-a întâmplat și tatălui nostru.
După deces, am primit acasă certificatul și hainele sale; nu am avut voie să mergem să îl luăm, să îl îngropăm creștinește, să facem toate obiceiurile credinței noastre; nici acum nu știm unde este îngropat și dacă a fost îngropat și ce anume s-a întâmplat cu trupul său" - susțin femeile.
"Atât noi, cât și mama noastră am trăit cu amintirea tatălui; mama noastră nu s-a mai recăsătorit, a încercat să ne ofere tot ceea ce a putut, prin muncă grea, iar noi am sperat, până la momentul anunțării decesului, că se va întoarce acasă; din păcate, fiind foarte mici, imaginea tatălui nu ne-a rămas în memorie.
Au rămas doar momentele de teroare, lipsurile copilăriei, disperarea mamei, care nu știa ce să mai facă și unde să muncească pentru a ne întreține, răutatea oamenilor, care ne marginalizau, ne jigneau, suferința tatălui și durerea pricinuită de arestarea, condamnarea și decesul său, în condiții de teroare" - spun în încheierea acțiunii depuse pe masa judecătorilor constănțeni Aurica Novaci și Elena Pocea.
Avocatul Adrian Ionescu a invocat dispozițiile Legii 122/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Potrivit art. 1 din respectiva lege, "constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusă printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pentru fapte săvârșite înainte de data de 6 martie 1945 sau după această dată și care au avut drept scop împotrivirea față de regimul totalitar instaurat în data de 6 martie 1945".
Art. 5 alin. 1, lit. "a" stabilește că "orice persoană care a suferit con-damnări cu caracter politic în perioa-da 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare".
Dosarul a ajuns pe rolul Curții Constituționale
În cazul de față, Ioan Preșa a fost arestat, judecat, condamnat, torturat, bătut, obligat la muncă silnică, decedând după zece ani de suferințe continue în penitenciar, fără a-și mai vedea vreodată familia, fără a ști ce se întâmplă cu soția și copiii lui, fără a putea fi înmormântat creștinește.
Bărbatului nu i-a fost recunoscută, ulterior, decât calitatea de luptător în rezistența anticomunistă, familia sa nebeneficiind de nicio indemnizație din partea statului.
Drama celor două femei a ajuns, sub formă de acțiune judecătorească, pe rolul Tribunalului Constanța, numai că, în urma unei solicitări de sesizare a Curții Constituționale de către statul român (reprezentat în instanță de Ministerul Finanțelor prin DGFP Constanța), dosarul a fost trimis pe rolul acestei curți în vederea soluționării excepției de necontituționalitate.
- Publicitate -
