Alexandru Mavlea, căpitanul echipei ACS Tomitanii Constanţa U16: „Voi munci pentru visul meu”

Echipa de rugby ACS Tomitanii Under 16 a cucerit recent titlul naţional după o finală jucată chiar în faţa propriilor suporteri pe stadionul „Mihail Naca” din Constanța.

Căpitanul formaţiei, Alexandru Mavlea, a făcut un turneu final foarte bun şi a tras formaţia după el, fiind ajutat de colegii săi în egală măsură.

Alexandru Mavlea este un tânăr rugbyst în vârstă de 16 ani, care are aspiraţii mari pentru viitor. Pentru el disciplina este totul şi este sigur că doar aşa va reuşi într-un sport extrem de greu.

- Alexandru, cum ai ales tu să practici acest sport pe care toată lumea îl numeşte unul nobil?

- Eu sunt născut în anul 2010, în Constanţa, în cartierul Tomis Nord. La vârsta de 10 ani, părinţii mei au hotărât să mă ducă pentru prima dată la rugby. Bineînţeles că şi eu îmi doream, dar nu ştiam cu ce se mănâncă. Am fost imediat legitimat la Clubul Sportiv Orăşenesc Ovidiu şi m-am îndrăgostit pe loc de acest sport. Trebuie să recunosc că m-a ajutat foarte mult domnul profesor Dan Radu, de la CSO Ovidiu, care se ocupă de secţia de rugby.

- Ai început să joci rugby la un nivel mic, apoi ai făcut pasul către o nouă provocare.

- Aşa este. Am jucat o perioadă pentru CSO Ovidiu, acolo unde, practic, am învăţat bazele acestui sport. După care m-am transferat la Clubul ACS Tomitanii Constanţa, unde domnul profesor Cristian Cojocaru m-a luat sub aripa lui. A fost o nouă provocare şi am simţit că avansez în tot ceea ce fac. Avem un mediu foarte bun la Tomitanii. Ne antrenăm în linişte şi nimeni nu pune presiune pe noi. Şi în acest fel cred că şi rezultatele nu au cum să nu apară.

- Din câte am înţeles, eşti vicecampion naţional la Under 14 şi, mai nou, campion naţional la Under 16, ambele distincţii fiind cucerite cu ACS Tomitanii. Cum te simţi după aceste titluri cucerite?

- Este un sentiment de nedescris. Când am devenit prima dată vicecampion naţional la Under 14 am crezut că este maxim de performanţă. Dar imediat după aceea antrenorul nostru ne-a ajutat şi ne-a sfătuit să nu ne culcăm pe o ureche. Şi iată că a venit şi acest titlu la Under 16. A fost ceva incredibil.

- Aţi jucat finala la Under 16 chiar la Constanţa, pe stadionul „Mihail Naca”. Cum a fost să evoluaţi în faţa propriilor suporteri?

- Absolut senzaţional. Au venit toate rudele mele şi ale colegilor şi când i-am văzut în tribune parcă am prins şi mai mult curaj. Echipa din Bucureşti cu care am jucat este una redutabilă. Nici nu ştiu dacă la început am crezut în şansa noastră. Mă refer strict la mine. Dar când am intrat pe teren, nu m-am mai temut de nimic. Aţi văzut şi dumneavoastră ce luptă aprigă a fost. Noi am condus cu multe puncte la un moment dat, apoi ei s-au apropiat de noi pe tabelă, dar am rezistat eroic. Cred că merităm din plin acest titlu de campioni naţionali. Asta denotă faptul că la Tomitanii se face treabă.

- Ce sentiment te-a încercat în momentul în care ai ridicat trofeul de campion în uralele publicului?

- Nici nu mai ştiu foarte bine, pentru că am fost cuprins de emoţie. Tot ce ştiu este că mi-am dorit tare mult să pun mâna pe acea cupă şi chiar am reuşit. Apoi, am sărbătorit cu colegii. Evident că la final nu am uitat să îi felicităm şi pe adversari, pentru că au fost foarte fair-play şi şi-au jucat corect şansa. Dar, asta este. Noi am fost mai buni.

- Ai debutat şi la o categorie superioară, la Under 18. Cum este să joci cu cei mai mari?

- Este foarte greu, dar eu m-am obişnuit, vă spun sincer. Ei sunt cu doi ani mai mari decât mine şi prima dată mi-a fost puţin teamă, mai ales că rugby-ul este un sport de contact. Dar am luat-o pas cu pas, meci cu meci şi nu am dat deloc înapoi. Şi nici nu voi da înapoi pe viitor. Nu am de ce. Îmi urmez ţelul în viaţă.

- Ai vorbit despre ţelul tău. Care ar fi acela?

- Evident vreau să fiu sănătos şi să ajung să evoluez la seniori. Acolo este un cu totul şi cu totul alt nivel. Mi-aş dori să evoluez în Superliga României şi apoi, de ce nu, să prind un transfer în străinătate. Dar sunt conştient că mai este mult până departe. Voi munci pentru visul meu.

- Antrenorul tău, Cristian Cojocaru, povestea mai demult că el nu vă învaţă doar rugby-ul în sine. Ce vă mai spune?

- Dacă aţi participa la o şedinţă de pregătire de-a noastră şi apoi aţi intra în vestiar să vedeţi ce discurs are domnul Cojocaru, aţi rămâne surprins. Ne spune că în viaţă nu sportul este totul. Rugby-ul este cumva pe plan secund, chiar dacă noi nu suntem amatori. Importantă este şcoala. Ne sfătuieşte zi de zi să mergem la şcoală, să nu o neglijăm, pentru că doar aşa putem reuşi în viaţă. Noi îl ascultăm, pentru că majoritatea dintre noi nu ştiam aproape deloc să ne descurcăm în viaţă. Aveam vârste fragede. Nici acum nu pot să zic că suntem copţi, dar totuşi eu zic că am învăţat multe lucruri care ne ajută în viaţă.

- Cum este viaţa de sportiv pentru tine? Cum te motivezi?

- Viaţa de sportiv se spune că este scurtă, dar extrem de frumoasă. Mie îmi place foarte mult ceea ce fac. Merg la şcoală, apoi merg la antrenament, apoi îmi fac temele şi tot aşa. Este o rutină care pe mine mă face să fiu din ce în ce mai bun pe zi ce trece. Părinţii m-au ajutat şi mă ajută foarte mult. Dacă nu erau ei, nu ştiu dacă astăzi jucam rugby. Nici nu ştiu ce aş fi făcut. Ei au fost şi sunt pilonul cel mai important, iar apoi, într-adevăr, domnul Cojocaru a continuat ceea ce au început ei.

- Aveţi un mod inedit de a sărbători. Am văzut asta şi la finala pe care aţi câştigat-o. Cum v-a venit ideea?

- Da, este adevărat. La finalul meciului ne strângem cu toţii la un loc şi cântăm o melodie, un fel de imn pe care noi l-am compus. Am observat că publicului îi place şi ne aplaudă de fiecare dată când facem acest lucru. Este un obicei al nostru prin care ne descătuşăm după victorii, dar în acelaşi timp ne şi motivăm pentru meciurile următoare. La final, dacă totul iese bine, aşa cum a fost în finala campionatului, mergem la domnul Cojocaru şi îl luăm pe sus. Facem asta de foarte mult timp. La început eram mai firavi şi dânsul se temea că o să îl scăpăm, dar, să fim serioşi, suntem rugbyşti, nu domnişoare.

- Printre şcoală şi rugby bănuiesc că ai şi tu timpul tău liber. Ce faci atunci?

- Încerc să mă odihnesc în primul rând, să mă detaşez de toate. Îmi place să mă plimb cu părinţii mei, dar şi cu prietenii. Câteodată mai stau cu amicii pe telefon, ne mai delectăm, dar ştiu că acesta nu este un lucru neapărat bun. Încerc să îmi dozez foarte bine energia. Mai mult decât atât, încerc să am un mod de viaţă sănătos, o alimentaţie sănătoasă, dar de acest lucru se ocupă, evident, părinţii mei care nu mă neglijează.

- Am observat că după meciuri respectaţi şi voi ceea ce fac seniorii. Mergeţi la repriza a treia.

- Da, este adevărat, dar este puţin diferit. Cei mari stau mai mult la masă, la poveşti, mai beau şi câte o bere probabil. Noi nu putem să facem asta. Suntem minori. Dar antrenorul nostru are mereu grijă să nu lipsească mâncarea, dulciurile şi sucul. Şi câteodată ne mai pune şi muzică. Şi stăm de vorbă şi cu cei din echipa adversă, pentru că aşa este normal, aşa este tradiţia. Este o viaţă frumoasă.

Mircea GHIŢĂ